Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

încât cel ce ajunge aici să cuteze să intre în biserica-muzeu, unde informaţia
istorică e sprijinită de macheta aşezată în mijloc, ori, unde, în locul anume
amenajat oricine poate să aprindă o lumină în drumul şi în memoria celor
care nu mai sunt. De o lumină care să ne călăuzească avem nevoie şi noi,
cei rămaşi, ca să ieşim din greşeala răului ce ne împresoară. De o parte şi
de alta a bisericii-martor s-au înălţat două construcţii asimetrice: una în formă
octogonală, ca un fagure de miere în exterior, o bisericcă modernă ale cărei
simboluri arhitectonice mă depăşesc, dar în care se ţin slujbe religioase şi unde
zilnic poţi asculta nestingherit orga, şi o alta într-o înfăţişare asemănătoare dar
ridicată pe verticală, la fel de tristă în culorile lor cenuşii, apăsătoare, aceasta
având la parter un magazin de suveniruri, iar sus, deasupra, o cruce.
Încadrată astfel, Biserica Împăratului Wilhelm îşi sporeşte frumuseţea
înlăcrimată şi unicitatea. Spaţiul acesta larg, care se pare că a fost o ruină
după bătălie, păstrând numai imaginea bisericii rănite în centru s-a curăţat
de cenuşa răbzoiului şi a făcut loc unor construcţii noi de uz comercial, înnobilate
de fântâni arteziene, de parfumul şi culoarea florilor mângâiate în
lumina soarelui, de coroana verde a copacilor la umbra cărora îţi poţi găsi
odihna pentru o clipă. O clipă, căci n-ai timp prea mult; te impresionează
că oamenii merg desculţi şi-şi răcoresc picioarele în apa fântânii arteziene,
că mănâncă îngheţată sau beau răcoritoare dar pun ambalajele în coşurile
de gunoi, că stau la mesele aşezate în amfiteatru, ale gădinii de vară, de
jur împrejur răcoriţi de apa care se prelinge pe pietre, dirijată anume până
în adâncul înflorit acum, dar mă gândesc că a putut fi hăul uneia sau a mai
multor bombe aruncate cu pofta distrugerii ca războiul să ia sfârşit. Lumea
însă nu vrea să-şi amintească prea des trecutul şi e veselă şi încrezătoare şi
se bucură de clipa ce le împlineşte viaţa.
Tot în această piaţă mare, dacă-i pot spune aşa, ca un răspuns la multele
întrebări ce şi le pune omul sau ca un avertisment a apărut, în 1963, Centrul
European, „Europa Center”, simbol al reconstrucţiei voluntare a Berlinului
de după război, o clădire impunătoare de aproximativ douăzeci de etaje,
un dreptunghi ce se înalţă semeţ sub cupola cerului, purtător al unităţii şi al
victoriei generaţiilor ce au urmat.
Încet, încet, pentru mine Berlinul se contura şi ca un oraş turistic în care
lumea avea ce să vadă, un oraş plin de viaţă, împărtăşind contrastele de linişte
şi vacarm, aşa cum aveam să-l descop în zilele următoare.
Duminica se arăta senină şi fierbinte. Timpul ne aparţinea. În Kantstr.,
imediat lângă hotel, se afla istoricul Theater des Westens, un teatru de revistă
construit în 1896 şi rămas întreg după război, a cărui activitate am găsit-o noi
în vacanţă. O latură a clădirii o puteam privi din camera de hotel. Ne despărţea
o străduţă mai puţin circulată, puteam admira arhitectura încărcată şi simbolică
a secolului al XIX-lea. În funcţiune era terasa de vară alăturată pentru care
trebuia să urci câteva trepte; plasată la oarecare înălţime îţi oferea priveliştea
ce se deschidea spre o parte a zonei.
Am ieşit în Fasanenstr. şi de acolo pe Handerburgstr. până în strada „17
Iunie”, un mare bulevard ce străbate oraşul pornind din Ernst-Reuter-Platz,
până la Poarta Brandenburg. Era necesar să găsim Universitatea Tehnică
unde aveau loc lucrările conferinţei, timp de cinci zile şi unde Ionuţ trebuia să
se înscrie ca prezenţă pentru a-şi primi mapa şi programul. Apoi, înapoi pe
„17 Iunie” până am dat de un târg de antichităţi, într-un interval amenajat între
stradă şi blocuri, nu ştiu dacă permanent sau ocazional; acolo ne-am antrenat
privirea cu tot felul de lucruri, cine ştie cui folositoare, de la bijuterii de mare preţ
Ex Ponto nr. 3, 2011
203