Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

•NICOLAE POPESCU-GALICEA: Dăinuitor Izvor, versuri, Editura
„Punct Ochit”, Constanţa.
Placheta de versuri Dăinuitor izvor a veşnic neliniştitului nostru concitadin
Nicolae Popescu-Galicea anticipează într-un mod cât se poate de sugestiv,
prin format, distribuţie grafică a textelor şi număr de pagini, consecinţele
nefaste ale crizei mondiale chiar şi asupra autorilor de poezie de la Pontul
Euxin. În ton cu o realitate din ce în ce mai ostilă, în care imprudenţa de a
stârni din cuvinte magia visului este considerată o faptă reprobabilă, mai ales
în textele care deschid unicul ciclu al plachetei percepem umbra unei ameninţări
nedefinite. Ea se insinuează cu perfidie printre versuri, modifică până
şi fireasca înfăţişare a anotimpurilor, afectează elementele-simbol ale naturii
cu care poetul rămâne totuşi într-un continuu şi însufleţit dialog, refuzând
orice compromis cu cenuşiul existenţial: „Îi dau voie luminii/ să intre oricând/
pe teritoriul vieţii mele”, „Odată cu venirea toamnei/ refuz haina tristeţii (În
concizie). Luptător prin definiţie, el iubeşte victoria obţinută prin jertfă, prin
asumarea ipostazei christice: „Dimineaţa,/ în chinurile facerii...// Nou-născutul/
îşi rotunjeşte ţipătul/ în scutece de lumină...” (Repetate chinuri). Speranţa nu
are voie să moară niciodată, fiindcă ea este triumfătorul catarg al iubirii pe care
Nicolae Popescu-Galicea înalţă drept flamură unul dintre cele mai frumoase
poeme ale sale: „A răsărit grâul./ Găseşte-mă lângă inima lui/ Rugându-mă.//
Să nu uiţi/ Promisiunea din vara trecută.// Cerul/ Îşi însămânţează iubirea/ În
univers.” (O nouă răsărire). Deoarece întreaga sa creaţie de până acum stă
sub semnul miniaturalului, marea este oarecum marginalizată, devine cel
mult un element de fundal tocmai pentru că e cam... mare! Cu toate acestea...
„Nopţile înregistrează/ în casetele văzduhului/ Vuietul însingurării marine.//
Vuietul pulsului meu/ Receptat de poezie...
Ex Ponto nr. 3, 2011
170
• EMILIA DABU: Însemnul divin, versuri, Editura „Ex Ponto”, Constanţa,
2011.
Aşa cum de altfel ne-a obişnuit, şi cea de-a 11-a carte a Emiliei Dabu este
străbătută din scoarţă în scoarţă de aceeaşi incomensurabilă sete de înălţare
în lumina atotputernică a dragostei, prin puritate şi credinţă în Dumnezeu, prin
credinţa nestrămutată în adevărata poezie şi în valorile fundamentale ale
moralei, artei şi culturii naţionale şi universale. Numai astfel, ne asigură autoarea,
va fi posibil ca peste timp, urmele trecerii noastre să constituie repere
demne de încredere pentru cei rătăciţi în marile vâltori ale unei existenţe cu
din ce în ce mai puţină candoare, cu o din ce în ce mai îngustă deschidere
către albastrul vis ocrotitor: „Şi iată mi-ai lăsat însemn/ Şi bucurie cînd te
chem/ De peste timp de peste fire/ Mireasma sacră de iubire/ Fantastice vise
tîrzii/ Fîntîni de adevăruri vii/ Şi taina spicului de grîu/ Şi-o risipire şi-un tîrziu/
Paşii tăi pururea cărunţi/ O îndîrjire ca de astre/ Prin taina înălţării noastre/
Un anotimp de flori albastre” (De peste timp, de peste zare).
Elementul ce conferă acestei cărţi de maturitate a Emiliei Dabu o remarcabilă
forţă transfiguratoare este amplul discurs poetic adresat Divinităţii din
postura fiinţei revoltate de prezentul care alienează şi desacralizează, care
vine din ce în ce mai clar în contradicţie cu demiurgica lumină purificatoare a
credinţei. Lumea însă trebuie să rămînă mai departe cantonată într-un spaţiu
nemaculat, într-o diafană fereastră a speranţei. Poemul Rugă de îmblînzire
este edificator în acest sens: „Ajută Doamne, zborului ce sunt, ce-am fost/
Să îşi revadă mălinii şi satul/ Sufletul viu să treacă pe uliţi de fum/ Ajută-mă