Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
― Fata se aşeză la masa mea şi-mi povesti jumate din viaţă. I-am oferit
cabanosul meu, fiindcă era lihnită. Oful ei, era unul mărunt. Vroia să intre în
port să-şi vândă comoara, dar grănicerul de la poartă i se împotrivea. „Se
rezolvă, draga mea”, i-am spus şi ca s-o liniştesc, am mângâiat-o pe bust.
„Dar eu cu ce mă aleg” – am întrebat-o. Fata era pregătită şi, îndată ce-am
spus vorbele, făcu semn spre toaletă. Am urmat-o. Chelnerii, cum nu aveau
clienţi, îşi dădeau coate, se hlizeau...
Odată ajunsă povestea aici, dl. Nica se încruntă. El era un om onorabil.
Cum oare a ajuns în societatea asta larvară El era un om respectabil, ce
stătea la lumină, avusese slujbe onorabile şi nici ca pensionar nu s-a dat în
stambă, ci, voind să mai muncească, şi-a ales tot şefi pe sprânceană. Se pare
că renumele lui Orfeanu m-a orbit, îşi spuse el şi se jură să nu calce a doua
oară pe-acolo. Chestiile cu iz sexual îi repugnau la fel de mult ca şi cele cu
substrat religios. Crescut în comunism, orice obscuritate şi obscurantism îl
scârbeau. Comunismul ţine omul la lumină, asta e, îşi spuse el şi de aceea
regreta vechiul regim şi purta dorul dictaturii. Oamenii ca Orfeanu erau puşi,
pe-atunci, la locul lor. Nu ca acum, când toţi hoţii, escrocii, mafioţii, sodomiţii
umblă liberi prin lume, ba mai mult, ei o conduc. Dl. Nica se ştia un om fără
prea multe scrupule, dar totul avea o limită: să rămâi om fără pată. În chestiuni
politice, puteai încăleca pe bec: libertatea acţiunii era absolută. În cele
sexuale şi religioase însă... dl. Nica făcu iar rictusul, dar îl mască sorbind din
şampanie. Era acrişoară, cu o fină aromă de piersică. O şampanie ieftină,
la o adică, îşi spuse el. Degeaba i-a mers buhul lui Orfeanu că la el se bea
numai şampanie. Ăsta era vin spumos!
― Ei, dragii mei – continuă Pitic Orfeanu, încă răstignit pe umerii poetului
şi-ai ziaristului... Am intrat în budă, m-am dezbrăcinat şi mi-am scos-o. Iar când
mi-a văzut-o, numai ce-o aud pe fată, uimită, cu ochii holbaţi: „Ce mare-o ai!”.
La care eu am replicat: „Dar ce credeai tu, fă!”
Asistenţa se puse pe râs, ce e drept, cu un pic de întârziere. Fiecare
râdea din altă pricină. Poetul Porumbelu fiindcă nu înţelegea tâlcul, dar nu
vroia să-l ia careva de prost, văzându-i faţa de om nedumerit. Aşa că râdea
forţat, în hohote, cu gura până la urechi, urmărindu-i pe ceilalţi ca să vadă
când se opresc. Dl. Nicodim, patronul cel sârmos ca un mistreţ al unui ziar
local, fiind un om cu simţul ironiei, râdea de însuşi Orfeanu, ce-şi proslăvise
sula. Dl. Nica râdea silit. Pe lângă că povestea îl scârbise, nu-i găsea nici
o noimă, dar, învăţat să urmeze direcţia mulţimii, care prin număr merge la
victorie, îi ţinea isonul. Însă cu privirea căuta împrejur, să vadă, nu cumva dr.
Mânzescu s-a pus pe sfadă şi turbură lumea artistică din vila lui Orfeanu Aş,
dl. Nica îl reperă. Dormea pe-o laviţă, sub scara ce ducea la etaj şi sforăia.
Peste murmurul vocilor şi muzica în surdină, sforăitul lui se auzea clar, mai
ales atunci când, după apnee lungi, relua horcăitul cu un răget de leu, parcă,
de n-ar fi fost atât de jalnic.
Orfeanu, se vede că mândru de spusele lui, îşi bombă pieptul, sau burta,
cine ştie, încât carnea îi ieşi în ciucuri groşi, cum e carnea trasă în ventuze,
prin cămaşa căscată între nasturi.
― Dragii mei!, spuse el efuziv, se înălţă pe vârfuri şi se întinse ca să mângâie
ceafa, ca semn de tandreţe şi preţăluire, a celor doi companioni de care
stătuse sprijinit. Poetului nu-i mângâie decât căciula. Apoi, revenit pe picioare,
făcu un gest discret, amical, domnului Nica, sugerându-i că va veni şi vremea
lui. Dl. Nica îşi scărpină ceafa. Acum, pe estradă, urcau doi bătrâni slăbănogi,
în nădragi crem strânşi pe pulpe şi cămăşi albastre strânse pe trup.
36