Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

ărbaţi sau nu, îşi puteau petrece cel puţin o dimineaţă departe de culcuşurile
lor, atunci, desigur, ar mai fi putut trece o zi şi o jumătate de zi fără ca un
oarecine să se îngrijoreze de lipsă şi să le caute.
Una, legată cu sfori încropite din ţoale, a fost suită pe asinul slăbit şi bătrân,
pe cea mai firavă, deasemeni legată, a cărat-o El, iar pe celelalte două, legate,
legate de asin şi împiedicate ca armăsarii, le trăgea de funii la mers.
Au mers încet, cu dese mici opriri şi multe ghionturi, dar fără popasuri,
pentru că exista în ceafă, totuşi, primejdia apariţiei urmăritorilor, a unor patrule
imperiale sau pur şi simplu a unor drumeţi-viitori-trădători.
În loc au intrat noaptea, şi El le-a pedepsit imediat pe Marea (a doua fiică a
Roşcatei) şi pe Muta-mică dar şi pe Milă, pentru că nu fuseseră în post, pe zid.
De Piu nu s-a interesat nimeni, desigur...
Din acea a doua jumătate de noapte, El a înţeles că, lăcomindu-se, adusese
de patru ori pacostea neliniştii în Loc...
Femeile, legate două câte două, au fost duse în coliba Lui. Au refuzat să
mănânce şi să bea, dar au ţipat şi au urlat încontinuu, apoi au mârâit, prin
căluşuri, iar dacă au primit palme şi picioare pentru asta, şi-au slobozit toate
necurăţeniile trupurilor, cu zgomote sau fără, împuţind încăperea pentru mai
multă vreme, deşi mizeriile au fost repede îndepărtate de Alba, de Marea şi
de încă o fată. Desigur, refuzau să stea de vorbă şi, desigur, ar fi refuzat să
accepte împreunarea cu El, altfel decât cu lupte mari, şi să-şi câştige viaţa
şi tainul muncind.
Fetele şi Pia erau foarte ostile celor patru, şi nu neapărat pentru că bătrânele
Muta şi Roşcata-fără-ureche, care mai ieşeau doar foarte rar din coliba mică,
le-ar fi învăţat să fie. De aceea, L-au ajutat să le aibă, ca femei, cheltuindu-şi
furia dar şi sporindu-şi-o cu violenţe pe trupurile veneticelor (cărora acest fel de
dezmăţ părea că le şi place). L-au ajutat să le sape o groapă-locuinţă, adâncă,
mai adâncă decât ar fi fost o groapă-capcană pentru elani, să o acopere, pe
jumătate, dar să o închidă toată cu trunchiuri de copaci tineri (gratii). Şi fetele
s-au oferit să facă de pază şi chiar să le hrănească, dacă veneticele vor dori
să coasă, să împletească... şi altele, care se vor nimeri...
El, bucuros că scăpase, în mare măsură, de acele încurcături ale lăcomiei
(deşi felul nu tocmai nou de împreunare Îi plăcuse, într-un fel nou), S-a
amestecat cu putere în muncile locului, o vreme, dar mai apoi Şi-a reînceput
lâncezeala devenită obişnuită mai de mult, doar că altfel: urca rar pe colinaturn,
da, nu mai bea vin, de unde nu mai era, mai întâi, apoi chiar şi dacă era
destul, şi Se ocupa, câteodată, de treburi pentru care ele Îl priveau cu uimire
şi îngrijorare.
Adică, a mutat iar lespedea albă (cu scris săpat în carnea ei), de care nici
constructorii nu se atinseseră, puţin dar cu mare trudă, ca să stea în ordine,
adică paralelă cu latura apropiată a zidului (de parcă I-ar fi stricat privirile,
lespedea, stând altfel).
Adică, a pus să se bătătorească alte poteci, drepte-drepte, între colibe,
între ţarcuri şi între colibe şi ţarcuri, apoi între toate acestea şi izvor.
Adică, a trudit îndelung ca să niveleze cât mai bine creasta zidului, folosind
pietre de aceeaşi valoare cu lespezile paramenţilor (umblând prin stepă
a fost cât pe ce să cadă prizonierul unei patrule de cavalerie), din pietre şi
din lut în locul varului.
Şi altele...
Iarna a trecut cu bine pentru toţi cei ai locului (doar una dintre prizoniere
a suferit nişte degerături), iar pe El L-a reobişnuit să bea vin.
Ex Ponto nr. 3, 2011
57