Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
iar după împreunare a ieşit să o gonească, de la fanta-fereastră, poate pe
Muta-mică, poate pe Alba, dar n-a găsit-o, nici pe una, nici pe cealaltă, unde
I se păruse că ar fi...
Dimineaţa, mai târziu, ca să Se limpezească, S-a suit iarăşi pe colina-turn.
De data asta, privind şi văzând, a privit şi spre izvor şi a văzut acolo un băiat
mic, foarte mic. Nu, nu era nici Piu, nici Milă (care zăcea în culcuşul său, cu
laba piciorului zdrelită, fiindcă alunecase pe stânci), ci un băiat (nu un băieţel)
de vreo nouă, chiar zece ani (a ştiut asta), dar foarte mărunt, răsucit într-o
pânză albă-cenuşie, desculţ şi cu părul negru-negru foarte ciufulit. L-a strigat,
l-a strigat cu furie, iar băiatul a dispărut după ţarcul mic al animalelor care
s-au răscolit imediat, unde a fost căutat, acolo şi nu numai acolo, de femeile
şi fetele chemate pe dată, ca şi de Piu. Degeaba...
El era foarte furios. Exista, în Locul Lui, un străin. Copil. Băiat. Mic, foarte
mic. Străin. Străin, intrus. Intrus, în Locul Lui... Deci, trebuia prins, scuturat,
întrebat, spintecat şi ars.
Dar, pentru că numai El îl văzuse şi, dacă a renunţat până şi la stropul de
vin, rărind şederile pe colina-turn, nu l-a mai văzut, avea să-l uite, după câteva
zile. Animalele, însă, nu -şi reveneau. Şi au fost sacrificate destule, în perioada
aceea, ai (ale) locului ghiftuindu-se cu carne, aşa cum poate nu trebuia...
Au căzut primele ninsori.
El pregătise iarna, ca de obicei. Era oarecum liniştit, din partea asta, şi
chiar Îşi plănuise nişte vânători de lupi, măcar săpându-le gropi-capcane în
preajma zidului. Dar haitele, de urletele cărora vuia, înfiorându-se, Stepa, nu
se apropiau de zid, adică de Loc...
Într-o noapte, din culcuş, a auzit cum animalele plâng, pe graiurile lor,
aşa cum n-o făceau nici la lup, nici la altă sălbăticiune, ci numai când se tăia
vreuna, aşa că, puţin speriat şi mai mult mirat, a apucat cuţitoiul şi una dintre
săbiile cavalereşti şi S-a dus să vadă, să înţeleagă...
Lângă ţarcul mic, înfăşurat în pânza albă -cenuşie, cu părul negru-negru
ciufulit şi cu picioarele în zăpadă, Îl aştepta băiatul.
El nu S-a speriat foarte tare şi nu a ridicat sabia sau mai ales cuţitoiul,
repezindu-Se. A întrebat, grămadă, gâfâind, mai puţin speriat decât uimit şi
mai puţin uimit decât fusese, iar băiatul scund (până la genunchiul Lui) I-a
răspuns, dar nu neapărat cine este şi de unde vine, ci arătând, cu braţul ca o
surcică şi dezgolit, într-o parte... Apoi a dispărut aşa, pur şi simplu.
Mult mai mult speriat decât furios, El a fugit ca un bezmetic prin tot locul,
răcnind, răscolind femeile şi fetele şi pe fătălăi, a pus să se aprindă focuri şi
să se caute amănunţit.
Nimic.
Apoi, s-au hotărât să-I vorbească bătrânele vechi, mai ales Muta. Şi Muta
chiar a îndrăznit să-I ceară să-i răspundă la întrebări, ba chiar L-a rugat (L-a
prevenit!) să nu mintă! Dar nici Muta n-a fost în stare de prea multe. Totuşi,
L-a întrebat de trei ori spre ce punct anume arătase băiatul, când arătase...
...Până la amiaza zilei cenuşii, reci, El întâi dăduse la o parte zăpada, apoi,
trudind ca un sclav şi încă unul, scosese pământul îngheţat de la un picior al
zidului, anume în partea de unde constructorii începuseră să clădească, unde
ridicaseră cel mai repede paramenţii, în partea de care, la început, păruseră
că leagă un obicei tainic.
Sub zid dar şi cumva între pietrele fundaţiei, a găsit ceva şi atunci a rupt
mai mult şi din pământul tare ca piatra, şi din piatra legată zdravăn cu mortar,
iar atunci, dintre şi printre bucăţile de pământ rece şi piatră rece au sărit oase
54