Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Pann la Ion Barbu. Miron Radu Paraschivescu i se pare, după aprecierea lui
George Călinescu, „un mare sensibil schimonosit”, cu cerul gurii „dedat cu
mirodenii”, şi în notă proprie: „un balcanic inteligent, amator de vorbe porcoase,
purificate de orice vulgaritate pe măsură ce sunt trecute prin pânza fină a
unui lirism naiv(prin fabulă) şi rafinat prin limbaj şi ironie” 17 .
Această interpretare este supraevaluată în perioada de dinainte de
1989. În Scriitori români 18 , se sublinia că volumul urmărea reabilitarea unei
comunităţi etnice dar şi a unor specii uitate la periferia literaturii: cântecul
lăutăresc, cântecul de mahala, romanţa, că surprinde „naivitatea” mimată „cu
o mare savanterie de mijloace”, în exprimarea unui „eros frust, aprig”, a unei
naturi anume „febrile” şi al cărei dramatism inconştient ţâşneşte în expresii
adesea „vulgare sau comice”. E o lume văzută în manifestările de „vitalitate
primară”, tratată într-o „«mascaradă» subtil rafinată” a limbajului în descendenţa
Cânticelor de lume ale lui Anton Pann, dar şi a „maliţiei bonome” a lui
I.L.Caragiale. Cânticul, mai mult decât o specie literară, devine „modalitatea
artistă de a te copilări instinctual”, cum sublinia Miron Radu Paraschivescu
însuşi. E o lume a contrastelor, totul situându-se între ingenuu şi elementar,
pur şi abject, banal şi fantastic.
Miron Radu Paraschivescu va reveni asupra acestui punct într-un interviu
din 1970 19 subliniind că Federico Garcia Lorca nu a fost un model imediat, iar
Cânticele ţigăneşti din 1941 nu comunică cu Romancero gitano decât prin
cele trei balade adaptate, contactul cu poezia spaniolului, fiind ulterior acestui
an: „Eu scrisesem Cântice ţigăneşti când l-am descoperit pe Lorca. Pentru
că placheta era subţire, m-am oprit să-l traduc pe Lorca şi am fost cotat ca
un fel de plagiator al lui. Cântice ţigăneşti fuseseră scrise pe parcurs, înainte
de a-l fi citit pe Lorca…”.
Comentatorii Cânticelor ţigăneşti – Nicolae Manolescu, Al. Piru – se
împart sau polemizează având în vedere două idei. Unii îl consideră sau un
imitator al lui Federico Garcia Lorca sau un culegător de cântece de lume,
alţii – Pompiliu Constantinescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Dana
Dimitriu – un creator original care realizează „o poezie originală, de mare
rafinament” 20 ale cărei calităţi estetice o determină să aspire la rangul de
lirism autentic. Iar faptul că în câteva locuri au fost prelucrate într-o formă
liberă câteva din romanceros gitanos ale lui Federico Garcia Lorca, sau alte
motive de circulaţie orală nu dovedeşte decât capacitatea enormă a poetului
de a distila în retortele proprii şi de a da forme noi unui conţinut cunoscut.
Acestea rămân, astfel, vagi puncte de plecare, Miron Radu Paraschivescu
înălţându-şi propriile construcţii lirice, „de o ţinută cu totul personală, de mare
prospeţime şi noutate” 21 . Aportul personal e atât de însemnat încât aceste
cântice au putut fi pastişate, au impus o manieră, maniera MeRePe, manieră
în care se regăsesc estetica urâtului, evidentă în capacitatea de a recupera
sub raport artistic, zone prozaice ale realităţii, tonul de jelanie înfiorată, de
tânguire melopeică, „istoriile şucare”, limbajul crud folosit în combinaţii imagistice
de mare sugestie poetică, dimensiunea fantastic-halucinatorie, atmosfera
aproape ireală, cromatica în roşu şi negru. Drama de mahala se converteşte
în cântec pur prin rafinamentul prelucrării.
Cânticele ţigăneşti sunt unice în universul său poetic prin absenţa aproape
totală a preocupărilor pentru tendinţă. Alt tărâm, alt registru literar. Emoţia lirică
pură e distilată din materiale degradate, din detritusuri verbale, argotice. În
mod paradoxal, Miron Radu Paraschivescu este aproape arghezian, cu toată
idiosincrazia lui faţă de poetul Florilor de mucigai. El nu doar că valorifică un
Ex Ponto nr. 3, 2011
115