Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

tuturor. Eu ajungeam pe Tegel înaintea lui Ionuţ. Aveam de aşteptat vreo două
ore până la sosirea avionului de Londra. M-am înarmat cu răbdare, mi-am
găsit un loc confortabil, aproape de poarta pe care trebuia să apară, mi-am
scos o carte să citesc, dar a sunat telefonul meu mobil. Ceva se întâmplase.
Soţia lui Ionuţ mă anunţa din America, să nu mă sperii că fiul meu a pierdut
legătura pentru Berlin în Londra, întârzierea producându-se în Chicago şi că
va trebui să ia cursa următoare. M-a sunat şi Ionuţ că va fi o întârziere de
veo şase ore, aşa că, în loc să ne vedem la ora 11, ne vom întâlni pe la ora
17. Ce minune invenţia asta a telefonului mobil! Nu te mai poţi rătăci în lume,
căci cineva te recuperează. Mi-am schimbat planul de aşteptare. Să ies în
oraş nu aveam nicio şansă, deşi eram relativ aproape. Mai întâi mi-am ridicat
capul să văd lumea pestriţă a aeroportului, furnicarul de oameni ce se mişca
în dreapta şi-n stânga mea, copii şi oameni mari, un du-te-vino cu şi printre
bagaje. Nu puteai fi atent la ce-i preocupa, nici nu avea sens, vorbeau în toate
limbile pământului şi mai ales în germană. Eu nu cunosc limba germană şi
mi se părea că sunt un obiect rătăcit pe o mare în furtună, mă ancorasem cu
voinţa şi cu gândul în scaunul pe care stăteam şi deodată privirea mi-a fost
atrasă de prezenţa unui tânăr ce trecea prin faţa mea, parcă de-al nostru,
parcă cunoscut; nici straiele, nici faţa nu-l individualizau ci sacoşa mare de
rafie, aproape imensă, în dungi colorate, pe care o purta pe umăr, căci era
aproape goală. S-a oprit în faţa unui coş de gunoi în care a privit cu atenţie, a
luat două sticle de plastic pe care le-a băgat în sacoşă, a trecut la altul făcând
acelaşi gest şi tot aşa, până l-am pierdut din vedere. Mai mult ca sigur era un
moldovean desprins din noua lui republică cutreierând lumea, un spirit aventurier
ce-şi câştiga un ban adunând spre colectare în centre ştiute de-acum
de el, sticle de plastic de toate mărimile şi mărcile. În urma lui veneau alţii: o
femeie bine îmbrăcată, cu mănuşi de protecţie în mâini, scormonea aceleaşi
coşuri şi alegea, dincolo de sticle, şi alte resturi, de obicei de mâncare, pe
care le punea separat în sacoşele ce o însoţeau; un bărbat, serios şi nici
prea bătrân, a trecut după femeie. Aeroportul era uşurat de deşeuri în mod
original, nu de echipele de îngrijitori plătiţi, ci de voluntari ocazionali pentru
ştiu eu câţi euro-cenţi pe zi. Nu ştiu cât timp a trebuit să treacă până să-l văd
din nou pe moldoveanul nostru cu sacoşa lui încărcată, făcând acelaşi lucru.
Atunci mi-am amintit construcţia circulară a aeroportului Tegel şi m-am gândit
că aş putea măsura timpul necesar pentru a închide cercul ce se deschidea
în faţa coşului de gunoi şi până la întoarcerea în acelaşi loc a bănuitului meu
moldovean. Deşi nu m-am antrenat în acest exerciţiu, ocolul a fost făcut de
mai multe ori de omul devenit etalon, aşa încât i l-am putut arăta şi fiului meu
la sosire.
Ca să treacă timpul, m-am mişcat printre magazinele cu suveniruri care,
nu numai că sunt nelipsite, dar sunt şi unul lângă altul în astfel de locuri, am
văzut micile restaurante şi bufetele cu mâncare fără să mă ispitească în vreun
fel, am apelat la serviciul de informaţii ca să mă asigur de sosirea celei de a
doua curse ce avea să vină de la Londra, o doamnă foarte binevoitoare l-a
căutat pe Ionuţ pe lista pasagerilor avionului ce sosea şi m-a sfătuit să stau
liniştită că e în avion; m-am dus din nou în apropierea porţii de sosire şi am
aşteptat cuminte până când, prin geamul despărţitor mi-am văzut fiul şi ne-am
grăbit să ne îmbrăţişăm cu tot dorul ce ne aduna laolaltă.
Aveam să intrăm împreună în Berlinul unit, să-i batem străzile cu pasul
atât cât timpul ne-o permite, el venit la o conferinţă de matematică, eu în mod
special să-l văd după doi ani de zile de la vizita mea în America.
Ex Ponto nr. 3, 2011
201