Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
sale. Tragicul persistă, dar a dispărut tragedia. Mentalitatea acestei lumi nu
este arhaică, pentru că această lume nu are o istorie, istoria ei este de dată
recentă; mentalitatea ei se constituie din mers. Imitaţia centrului – în vestimentaţie,
comportament, mod de viaţă – o menţine la rangul de formă în căutarea
unui fond. Până atunci discrepanţele o definesc şi îi dau aerul de bâlci.
Alegând ca personaje ţiganii, „ei înşişi o caricatură a vieţii sociale”, cum
îi considera George Călinescu referindu-se la Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu,
care îi alesese ca model de parodiere a unei specii nobile, epopeea,
Miron Radu Paraschivescu îşi lipseşte lumea de prestigiul intelectualităţii.
Dacă alte personaje, Alexis Zorba, de exemplu, puteau fi înţelepţi rătăcitori,
analfabetismul lor nefiind o barieră pentru accesul la înţelepciune, deoarece
aceasta se revendica de la filonul popular, asociind simţul muzical şi cuvântul
mustos, personajele Cânticelor ţigăneşti, rătăcitoare în labirintul propriei lumi
a mahalalei, îşi exercită preferinţele lingvistice raportându-se la un model
comportamental, imitându-l. Simţul muzical stă în gesticulaţie şi ton, iar cuvântul
fragrant ştampilează doar, nu creează o filozofie. Personajele lui par
mai mult nişte picaro, rătăcind în acelaşi spaţiu, într-o evoluţie monotonă,
fără finalitate.
Ceea ce o individualizează este excelentul simţ muzical la care se adaugă
vocabularul bogat, mustos, „măscăros”, presărat de termeni savanţi, comicul
rezultând din inadecvare. Iată câteva exemple: „Că era gagica neichii/ să-i
săruţi poala scurteichii,/ cu buze de micşunele,/ muşca-i-ar neica din ele!// (…)
şi-am dus-o prin mahala/ ca să vază cine-o vrea/ că e amureaza mea…// (…)
Eu credeam că-i doar a mea;/ dar, pitită sub perdea,/ la toţi fanţii se gimbea…
(Cântic de dor şi of) sau: Iar la a ei vedere/ El, cavaler cu şic,/ Îi dete-un ţap
de bere/ Şi-alune la fişic”. (Hanny) etc.
Miron Radu Paraschivescu realizează tipologia mahalagiului într-o varietate
de ipostaze: le cocu, trădătorul, parvenitul, vagabondul de geniu, cerşetorul,
funcţionarul, vânătorul de zestre. Când povestea depăşeşte cadrul
lumii reale şi accede în fantastic apare şi castelanul, caricatură a omului
superior atras de pitorescul acestei lumi. Femeia este un instrument erotic,
niciodată individualizată prin inteligenţă. Apar, însă, şi slabe manifestări de
afirmare a demnităţii în Hanny, Viana sau Pictorul trădat. În rest, femeia este
mereu o ispită, o unealtă a păcatului. Sunt firave şi rare momentele de lumină
a feminităţii. Hanny sau fata trădată se opun nevestei mincinoase, insaţiabilă
erotic. Există şi feminităţi tulburi ca ţiganca devenită prinţesă care nu se
poate acomoda modului de viaţă dincolo de limitele mahalalei, ale lumii ei şi,
după o experienţă într-un alt spaţiu, cu însemnele centrului iradiant, în lumea
gagiilor, revine la matcă.
Alte tipologii – cămătarul, cerşetorul, funcţionarul, politicianul – nu apar
pentru că Miron Radu Paraschivescu surprinde această lume la suprafaţă,
nu în adâncime. Poate, insinuant, ar fi vânătorul de zestre, carieristul, dar
acestea mai mult ghicite din poveştile pe care le reţine pentru caracterul
lor melodramatic. El este atras nu atât de tipuri, nu vizează realizarea unei
tipologii, ele este fermecat de poveste. Şarja caricaturală, nota parodică sunt
procedeele adecvate viziunii sale burleşti
Spiritul balcanic al acestei creaţii suferă de distorsiuni şi degradări.
Noţiunea de haiducie e supusă unei involuţii. Terente şi Rică nu mai sunt
haiduci, cu nobleţea luptei pentru cei mulţi, nobleţe pe care le-a conferit-o
mentalitatea populară; ei sunt nişte simpli borfaşi, nişte bandiţi fără aureola
eroilor legendari din folclor. Ei sunt doar nişte figuri pitoreşti pentru a sugera
120