Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

de linişte şi intimitate pe care un om o poate simţi doar în acel loc pe care-l
numeşte „acasă”.
În peisajele sale Silvia Luchian mai surprinde ceva, ce parcă te urmăreşte
din orice unghi le-ai privi; şi anume „ochiul divin”, în a cărui adâncime
te pierzi – infinitul, eternul de deasupra noastră. Şi totuşi – par să ne spună
lucrările pictoriţei cu un surâs pe care-l ghiceşti ascuns în solfegiul culorilor -
frumuseţea lui, este egalată de frumuseţea fragilităţii „perenului” – florile – cele
mai preţuite bijuterii ale acestui pământ aflat dintotdeauna în calea cailor de
vânt ai stepei, flori pe care le-a îndrăgit din copilărie.
– Pentru început, să prezentăm pe scurt cititorilor noştri câteva
repere biografice. Aşadar, cine sunteţi, Silvia Luchian
– Sunt o femeie ieşită acum la pensie din învăţământ şi care nu regretă
nimic. Mi-aş fi dorit să mă fi putut pensiona mai devreme ca să pot fi eu, propria
mea şefă dar… Am lucrat la mai multe şcoli şi mi-a plăcut mult la Şcoala
6 din Tulcea, care a rămas şcoala mea de suflet, dar cel mai mult mi-a plăcut
la Liceul „Grigore Moisil" din acelaşi oraş. Acolo am muncit cu dăruire şi mi-a
plăcut modul în care am putut colabora şi cu elevii. Sunt născută în sudul Dobrogei,
la Cerchezu; în cartea pe care am scris-o în memoria tatălui meu, dar
şi pentru mama care va împlini curând 90 de ani, mi-am prezentat copilăria.
Mama nu se mai bucură de o memorie grozavă în ce priveşte prezentul,
dar memoria trecutului este încă intactă. Simţea permanent nevoia de a vorbi
despre locurile pe unde am copilărit şi pe unde şi-a petrecut cea mai mare
parte a vieţii şi m-a purtat de atâtea ori virtual pe toate străzile şi în toate curţile
oamenilor pe care îi cunoscuse de-a lungul vieţii, încât am simţit nevoia să
scriu despre aceste locuri. Şi în liceu m-au încurajat să scriu profesoarele de
română şi rusă, dar pe atunci n-am avut suficientă încredere în mine. Abia în
urmă cu doi ani am publicat „Amintiri cu parfum de canara” şi cred că voi mai
scoate o carte - sper - curând. Eu provin din teritoriul acela dintre canarale,
un pământ semiarid, nu sunt o fiică a mării, deşi marea nu era chiar aşa de
departe de mine. Iar oamenii de pe la noi se duceau mai degrabă pe litoralul
bulgăresc, care era mai aproape de locurile acelea, la Bazargic, Kaliakra,
până la Varna.
La 13 ani am plecat la Constanţa unde am făcut şi clasa a opta. Am plecat
să studiez de fapt muzica, pentru că mie îmi plăcea să cânt şi obţinusem
chiar şi premii pe raion, pe regiune, dar la liceul de acolo nu exista secţia
canto şi ar fi trebuit să urmez un instrument - eu aş fi vrut pian, dar mi s-a
spus că era cam târziu pentru a începe să-l studiez. Mi s-a recomandat totuşi
un instrument de coarde, violoncelul, pe care atunci când l-am văzut m-am şi
speriat, spunându-mi în gând ce-o fi cu vioara aceea altoită…
Într-un fel îmi pare rău că am renunţat atunci la muzică. Apoi am fost
întrebată dacă n-aş dori să mă înscriu la artă plastică şi am acceptat pentru că
oricum desenam cu plăcere şi acasă. Pe atunci nu erau concursuri de desen.
Eu, care obţinusem diplome pentru canto, mă vedeam cântăreaţă de operă,
de muzică clasică, însă canto se putea face pe atunci în Constanţa doar la
Şcoala populară de artă iar eu voiam să urmez un liceu de artă. Poate că
Dumnezeu le aranjează cel mai bine…eu sunt de felul meu mai singuratică şi
nu prea îmi place munca de echipă. Mama se supăra că sunt o singuratică,
o… pacoste, pentru că mai ales la ţară, un astfel de om pare ciudat altora şi
este privit pieziş. Iar eu preferam de mică să mă retrag, citeam…, părinţii mă
Ex Ponto nr. 3, 2011
191