Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

să se mai scrie din nevoia de a aduce la zi cronica unui neam în a cărui diagramă
etno psihică, alături de munte, elementul mare a iradiat mereu; au existat
torpile care şi-au nimerit ţinta, mine şi bombe care au terciuit literalmente
oameni, au existat aşteptări înfrigurate, oarbe, acolo jos, între mecanismele
în fierbere, cu mâinile albite în strânsoarea valvulelor şi cu ochii pironiţi în
telegraful maşinii, cu speranţa, vai deseori înşelată că proiectilul va trece pe
alături. Oamenii aceia deci, cu pedagogia vieţii straşnic şi necurmat încercată
de moarte, care au simţit nu numai o dată imensitatea implacabilă, furibundă
a apelor răsturnate în pupilele lor de abandonaţi între valuri, detestau poezia
mării şi deopotrivă pe cei ce o agitau într-un port dezolant cu cheurile sparte,
cu câteva vapoare antediluviene, apte să stârnească doar interesul istoricilor
navali, cu şobolani şi sărăcie.
Dar confuzia mea de oţel a refuzat să eşueze pe ţărmul realităţii, şi dacă
o nedumeritoare hotărâre n-ar fi dus la desfiinţarea şcolii mele cu câteva luni
înainte de absolvire, poate că aş fi avut toate şansele să mă lepăd la vreme
de condamnabila-mi candoare într-o sportivă întâlnire cu viaţa.
N-a fost să fie... Voinţa altora m-a dus în faţa unor porţi din pragul cărora
începea imperiul matematicilor înalte, iar hazardul cel al nimănui m-a îmbrâncit
înăuntru. Mă revăd în mulţimea fremătătoare a atacatorilor în ochii cărora
puteai citi alternativa reuşită sau moarte, susţinuţi de părinţi şi rubedenii întrun
devotament colosal de zi şi noapte pe care l-aş da doar pe seama lipsei
unui ideal propriu; ambasador trist al unei mări ingrate, îmi plimbam printre
ei singur - tot singur bruma mea de matematică, tânjind după ţărm ca după
adevărata-mi identitate.
A fost, desigur, nedrept, să iau locul unuia dintre acei devotaţi ai cifrelor
cărora depistarea unei soluţii algebrice le oferea virtualitatea euforică a unei
întregi podgorii, dar în fond nu eu ci fiinţa mea cu nume şi pondere carnală,
de care nu trebuie să ne socotim vinovaţi niciodată, a făcut cărţile. Eu
m-am retras cuviincios în tăcere şi în singurătate rafinându-mi vis-a-vis de
nedespărţita-mi confuzie, nostalgiile cu puterea polemică a unei dispute între
caractere diametral opuse; eu şi ei, poezia inefabilului, adică şi abstracţia
dură, fiecare lucrând cu infinitul în manieră proprie, la ei semn grafic, la mine
mare deschisă.
Astfel încât, după numai câteva luni, spoream cu unul numărul bobocilor
altei şcoli de marină proaspăt înfiinţate pe ruinele celei vechi; aceiaşi profesori,
acelaşi cadru, aceleaşi transformări adiabate, finalizate de astă dată
într-un certificat de absolvire care firesc ar fi fost să mă distribuie, în sfârşit,
mării. Ar mai fi fost timp suficient să mă dezmeticesc, să pricep că marea pe
care o caut există de mult la purtător, sublimată şi gravă, întărindu-mi fiinţa,
călăuzindu-mi-o spre alt gen de ţărmuri mereu neatinse, că restul e o cale,
un mijloc de existenţă la care spiritul meu nepractic nu va concede niciodată.
Sfătuitori în acest sens au fost, desigur, cu duiumul. Dar călătoria, acel gen
de experienţă intransmisibilă, care refuză procura tot aşa cum ne-o refuză
somnul, dragostea sau durerea, călătoria mult aşteptată prin care aş fi intrat,
de bună seamă, în echilibrul cumva resemnat al maturităţii, a trecut iar pe
lângă mine; fiindcă dacă e adevărat că despărţindu-te înseamnă a muri puţin,
poate că primele condamnate într-o plecare mi-ar fi fost iluziile.
M-am trezit repartizat la Dunăre, terorizat de sensul limitat al distanţelor,
izbindu-mă de maluri lutoase, de sălcii şi de case neîntrerupte: acolo unde
îmi doream o enormă şi rotundă sincopă albastră, mă poticneam în linii
acuzate de hăţişul cărora nu te despărţeai niciodată ca să poţi reveni cum
Ex Ponto nr. 3, 2011
71