Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

spirituală. Sunt supărat pe filozofie, pentru că ea a fost cea care m-a împins spre
această veneraţie morbidă. Dacă există o boală de care m-am vindecat despre
ea este vorba. Dacă într-o zi aş descrie-o în detaliu, aşa cum am trăit-o, aş fi
pedepsit pentru a fi fost nebun, ar fi unicul caz de felul acesta, şi aş fi primul care
ar aproba internarea. 34
Cioran îi va mărturisi lui Ionesco la Paris, odată reconciliat cu el, tocmai
această rătăcire, această atracţie şi oroare în acelaşi timp. Părintele teatrului
absurd arată, prin intermediul unei mărturii a lui Denis de Rougemont, cum
ar fi trebuit să meargă lucrurile corect pentru tânărul criterionist dacă nu ar
fi „picat” în nebunia iluziei generalizate. 35 În legătură cu piesa Rhinocéros
Ionesco scrie în 1960 cu referire la gustul secretului împărtăşit:
În 1938 scriitorul Denis de Rougemont era în Germania la Nuremberg în
momentul unei manifestaţii naziste. Ne povesteşte că era în mijlocul unei mulţimi
compacte care aştepta sosirea lui Hitler. Lumea dădea semne de nerăbdare când
au văzut că apărea, la capătul bulevardului şi foarte mic în depărtare, führerul şi
cortegiul său. De departe, naratorul a văzut mulţimea care era cuprinsă, treptat
de un fel de isterie, toată această mulţime care acala frenetic omul sinistru. Isteria
înainta odată cu Hitler ca o maree. Mai întâi naratorul era uimit de acest delir. Dar
când führerul a ajuns foarte aproape şi când lumea de lângă el a fost contaminată
de isteria generală, Denis de Rougemont simţi, în el însuşi această furie care încerca
să-l invadeze, acest delir care „îl electriza”. Era gata să cadă pradă acestei
magii, când ceva urcă din adâncimile fiinţei sale şi rezistă la uraganul colectiv.
Denis de Rougemont ne povesteşte că îi era rău, teribil de singur în mulţime, rezistând
şi în acelaşi timp ezitând. Apoi când i se ridică părul de frică, „literalmente”,
zice el, pe cap, înţelese ceea ce însemna Oroarea Sacră. În acel moment, nu era
gândirea care rezista, nu erau argumentele cele care i se revărsau în suflet, ci
era toată fiinţa lui, toată „personalitatea lui” care se revolta. 36
Întreaga sa viaţă Cioran va fi încercat de „ruşinea intelectuală” pentru
capitularea psihică petrecută la Berlin. În capitolul de deschidere al primei
sale cărţi în franceză, Précis de décomposition, va face un rechizitoriu crud
şi fără drept de apel împotriva oricărei forme de fanatism. Tot în acest sens
trebuie citită şi mărturia scrisă în perioada aceea şi cuprinsă postum în Mon
pays, unde într-o manieră exemplară este confirmată pasiunea lui din tinereţe
pentru o „dublă eroare” subiectivă care în România îl purtase spre a se
identifica cu „forma ideală şi perfectă” încarnată de acei „sângeroşi visători”,
adică legionarii lui Codreanu. 37
Analiza pe care o face însuşi Cioran în Mon pays cu privire la acei ani
de „delir” este de tip psihologic şi sociologic blocându-l la „responsabilitatea
lui inextricabilă”. Împrejurările istorice primau şi-şi dictau condiţiile ce păreau
necesare. Revoluţia în România se anunţa ca iminentă. Roma, Moscova,
Berlin băteau puternic la porţile Bucureştiului. Nae Ionescu, „primul rinocer”,
era entuziasmat de revoluţia nazistă, în urma sejurului lui estival din 1933
în Germania şi începea deja să stabilească primele contacte cu Codreanu.
Contaminarea lui Cioran are loc, câteva luni mai târziu, în priză directă cu
incandescenta iarnă berlineză.
Nici Cahiers şi nici Mon pays nu caută un alibi pentru Cioran. Autorechizitoriul
este foarte concludent în stilul lui inconfundabil. 38 Punctul cel mai
important al analizelor pe care le face Cioran în aceste scrieri postume constă
mai degrabă în faptul că se întreabă de ce, atunci când există posibilitatea
alegerii, se alege mereu inexorabilul. Aceasta este o trăsătură etică ce priveşte
Ex Ponto nr. 3, 2011
101