Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

o carte în discuţie
Paul Sârbu. 101 Poeme.
Bucureşti, Editura „Biodova", 2011, Colecţia „Ideal" nr. 49
NICOLAE ROTUND
N
Ex Ponto nr. 3, 2011
156
oua carte a lui Paul Sârbu reconfirmă, dacă mai e cazul, disponibilităţile sale
pentru poezie. Cititor şi cunoscător de poietici şi poetici, de arte poetice şi
programatice, autorul „nesfârşitelor nopţi de iarnă, în deltă” aparţine celor puţini
care printr-o singură rostire, o unică respirare par că se eliberează de toate
căutările şi neliniştile lumii, de poezia însăşi. Câteodată voit vetust şi uşor
litanic pe alocuri - în fond temele şi motivele au rămas cam aceleaşi -, Paul
Sârbu obţine noi imagini ce îl individualizează puternic, efecte simbolistice
aflate în afara tiparelor obişnuite. Dacă ploaia, sub diversele ei forme, aici de
zăpadă, se raportează la lumină printr-o relaţie directă, ca în poezia de început,
Lumina: „...îmi era de ajuns/ pe masa de lucru/ o lopată de zăpadă/ la lumina
căreia,/ să pot scrie un poem”, tăcerea şi singurătatea nu se află întotdeauna
în asociere: „În lungile, nesfârşitele nopţi de iarnă, în deltă/ sunt atâtea întrupări
ale singurătăţii!.../ În nesfârşitele nopţi de iarnă/ auzeam cocori întârziaţi/
ţipând în apropierea ferestrei!...”sau „redeschideam vechile tale scrisori/ caremi
luminau faţa/ ca nişte fulgere în pustiu.” Singurătatea devine echivalentă
concentrării, aceasta din urmă fiind calea obligatorie spre realizare, poezia.
Ei i se subordonează totul printr-o arie semantică strict delimitată. Versul este
unul dintre marile miracole ale lumii. „...viaţa îmi pâlpâie/ pe foaia albă de
hârtie/ ca o lampă pe vreme rea,/ şi, deodată,/ nesperat,/ după atâtea tăcute
aşteptări,/ se năştea,/ ca într-o iesle/ un vers!”. O poezie ca Braconier vine, de
asemenea, printr-o imagine inedită, să sprijine efortul căutării acelui aproape
inevitabil stih: „Braconier/ după un vers,/ aş fi putut să întocmesc/ precum un
topograf/ o hartă a neantului...” Utopică şi halucinantă este zbaterea poetului
de a-şi apropia iubirea prin ritualuri de întoarcere şi menţinerea acesteia cu
ajutorul cuvântului, al sensului, al poeziei - arme simbolice ale poetului. Poezia
se scrie cu sângele: „…înting peniţa/ în creier, în gât,/ până în inimă,/ de acolo
scot cuvintele -/ versurile se înalţă ca nişte lilieci/ de parcă sufletul mi-ar ieşi
din trup.../ mă scurg de cuvinte...” O veritabilă artă poetică această poezie
Cuvintele, unde cele două niveluri - poietic şi poetic - îl aşteaptă pe cel de-al
treilea, nivelul estezic, al receptării, un rol important revenindu-i criticii. Relaţia
creier -inimă stă sub semnul lapidarei formule a lui Dubuffet: „Artistul trage
la jug alături de hazard.” Marile momente sunt consemnate de asemenea,
prin poezie. Locul iubirilor de altădată e însemnat printr-o „cruce a aşteptării/
înjghebate din versuri”, lui i se conferă, prin simbolul crucii, rolul singurului
centru, generator de sacralitate. Unele poezii par simple notaţii, încărcate,
însă, de sensuri. Coliba din versuri, acolo unde „la lumina postumă/ a ochilor