Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Acuma dormi nostalgice poete,
Spiritul tău colindă-n larg senin
Și-i fericit când vede cete, cete,
Urmașii tomitani cum te scandează lin.
Mi s-a răspuns la „Poșta redacției” că poezia e paseistă, că privesc spre
un trecut apus, în loc să aplaud realitatea contemporană „în progresist avânt”
a șantierelor și ogoarelor patriei. Dar în stilul acesta nu am putut să scriu și am
continuat în „stilul” meu, așternând versuri, mai mult sau mai puțin inspirate,
care au rămas „de sertar”.
Îndrăgostit de literatură, m-am înscris la Facultatea de Litere (numită
prin 1948, de Filologie). Inapetența mea pentru noul regim, care acaparase
puterea politică și se pregătea să legifereze dezastruosul realism socialist,
m-a determinat să mă orientez, la un moment dat spre lingvistică, debutând
în 1949 în revista Cum vorbim, la rubrica „Vocabular regional”, cu o listă de
cuvinte din satul natal, Pleșești (Râmnicu Sărat), care nu figurau în Dicţionarul
limbii române. A fost un scurt intermezzo, atracția mea irezistibilă continuând
să fie, cu orice risc, literatura. În calitate de critic și mai ales de istoric literar,
aveam să debutez în 1951 în Viaţa Românească și curând în Gazeta literară,
moment pe care l-am evocat cu altă ocazie. Cum nu aveam nicio înzestrare
pentru poezia consacrată „zilelor noastre”, am încercat să fac traduceri, tot
din epoci „apuse”, întorcându-mă la Metamorfozele lui Ovidiu și la Odele lui
Horațiu. Iată una dintre ele, horațiană, care se încheie cu celebrul Carpe diem.
Cred că versiunea mea a păstrat o oarecare prospețime:
A căta sfârșitul vieții rânduit de zei nu-i voie,
Nici să cerci în profeția vracilor, Leuconoe!
Ci-i mai bine să-nduri toate câte se vor întâmpla,
Fie că bătrânul Zeus multe ierni ne-o mai lăsa,
Fie că ne-a sorocit-o chiar pe asta cea din urmă
Care-n spumegoase valuri marea din străfund o scurmă.
Tu fii înțeleaptă, vinul pritocește-l în alt vas
Iar nădejdile-ți măsoară după scurtul tău popas.
Cât vorbim, timpul se scurge; bucură-te dar acum
Și în ziua cea de mâine nu te-ncrede nicidecum.
1949
Ex Ponto nr. 3, 2011
Nu am devenit lingvist, așa cum n-aveam să fac o carieră de traducător.
Versuri însă, repet, am continuat să scriu adesea, într-un fel, jucându-mă.
Poezia dedicată lui Ovidiu la 18 ani a fost parcă premonitorie. Viața m-a dus
mai târziu pe meleaguri dobrogene, încântat de toamnele și de limba vorbită
acolo, împănată cu savuroase turcisme. Reproduc două mostre care am
impresia că se potrivesc într-o revistă de la Pontul Euxin al lui Ovidiu, pasiunea
mea de licean. Și iată un nou debut, să-i zicem iernatic, ce ar putea să
surprindă:
Toamnă dobrogeană
Mai fierbe mustu-n zăcători, la cramă,
Găina friptă sfârâie pe jar,
146