Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

este, în esenţă, anticreştin... Însă despre Nae Ionescu se spunea că scuipă
inteligenţă! Două mari personalităţi din epocii s-au detestat: Nae Ionescu şi
Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!... Eliade era un vorbitor bun. Ţinea cursuri
la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna împreună şi ne-am
înţeles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralităţii!”;
„Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost,
scriitor nu am fost, da’ atunci - ce sînt” Un mărturisitor, un pedagog.
Iată cum prezintă Radu Preda sfârşitul gânditorului: „Ţuţea a murit într-o
dimineaţă, pe cînd se pregătea să plece de la Bibliotecă spre Biserică, a murit
pentru că era deja în Biserică, iar Dumnezeu vroia să-L aibă cu Sine mereu...
Învăţătură prin învecinare, lecţie despre cum să te uiţi spre cer şi cum spre
pămînt, vecinătatea cu Petre Ţuţea, oricît de scurtă, reprezintă pentru cine
vrea să înveţe ceva din ea un mod de recapitulare a istoriei mîntuirii omului
şi de reafirmare a necesităţii de a intra în Biserică şi în ritmul ei liturgic.”
Volumul se deschide cu Argumentul lui Gabriel Stănescu, din care redăm:
„A fost realmente un privilegiu pentru mine să-l ascult de câteva ori pe cel
care a fost Petre Ţuţea. Abia că nu îndrăzneam să-l întreb; mi-era teamă să
nu fac vreo gafă; să nu afirm ceva greşit, ceva care să-l enerveze. L-am văzut
(întâlnit e prea mult spus) de câteva ori şi de fiecare dată am trăit sub emoţia
cuvintelor sale memorabile. În primul an al studenţiei mele bucureştene am
fost cu un coleg de la facultate în cafeneaua Turn, acolo unde în jurul prânzului
apărea Socrate al nostru însoţit de câţiva discipoli. Când vorbea Petre
Ţuţea se făcea dintr-o dată linişte. Toţi erau cu urechile ciulite, cei tineri să
mai prindă câte-o vorbă de duh cu care filosoful persifla sistemul, în timp ce
barmanii şi cei de-ai casei să-l raporteze «organelor».”
Cartea cuprinde în Addenda această Scrisoare inedită către Emil Cioran,
datată Bucureşti 7 iulie 1974, pe care o redăm în întregime:
Dragă Emile,
Ex Ponto nr. 3, 2011
Te rog să crezi în nestrămutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei
generaţii despre tine, în această vorbire împletindu-se admiraţia nelimitată
pentru strălucirea ta, cu dragostea fraternă. Mi -aduc aminte de o întâmplare
din închisoare. Mi s-a cerut să te atac în scris, acest lucru având o deosebită
importanţă la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer să mor în
închisoare, decât să atac un amic sacru şi ilustru! Am gândit şi simţit ca tine
de-a lungul vieţii mele. Deosebirea între mine şi tine a constat în refuzul meu
de a practica sinceritatea totală, fiindcă am vrut să devin legiuitor şi să mă
bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc
aplauze la galerie. Sunt trist şi neconsolat. Drama fără ieşire a timpului
nostru se cheamă democratizare. A fost lichidată barbaria. Cirezile din stepa
rusească s-au îmbolnăvit de iluminism. Ele aspiră să citeasca algebric fulgerele.
Au poftă să negocieze, nu să distrugă. Şiretenie primitivă convertită în
mesianism. Neputinţă. Ce greaţă! Ce frumos ar arată şi ce regenerator ar fi
un cuceritor de tipul lui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din Occident şi
după fiecare ispravă în stilul lui s-ar retrage în bivuac. Tu eşti singura imagine
pură în memoria mea, aşa de încărcată de erori, de neputinţe şi de înfrângeri.
Cea mai sinistră înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, căreia i-a căzut
victimă şi gloriosul bătrân Iuliu Maniu: am confundat negustorul occidental
şi pe cel american cu cavalerul de spadă, deşi ar fi ştiut, teoretic, că acest
negustor a înlocuit onoarea cu creditul. Ciorchinele de erori din memoria mea
110