Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

gânditori români
GIOVANNI ROTIROTI
Mărturii ale rătăcirii (II)
C
Abstract: “Witnesses of Wandering” is a psychoanalytical investigation
of Cioran’s letters and articles which he wrote and sent from Berlin between
1931 and 1934. In both cases, the philosophical discourse blends with lyrical
effusions. Rotiroti demonstrates how these writings of the young Cioran anticipate
his mature comments on desperation, death, and nihilism. Cioran’s
articles on art represent further proof that he was already fascinated by the
tragic and its expressions in art. The Nazi show put on by military parades
impressed the young, idealistic, yet immature Cioran who, later, reconsidered
his position and tried to cope with it. Rotiroti reads Ionescu’s Jeux de massacre
as a dramatic revisitation of the Criterion group’s relations. Interestingly,
Ionescu’s character, Emile, is the philosopher “ciorap,” in Romanian a slight
alteration of “Cioran.” Cioran’s self-critical words from Cahiers end the study
as another textual witness of his youthful wandering.
Key words: Romanian interwar intellectuals, Criterion, suffering through
writing, confession, correspondence between Cioran and Bucur Ţincu, the
Nazi show of the death, the nazi show of the death
ontinuând lectura articolelor publicate în perioada 1931-1933 observăm
numeroase alte reveniri conceptuale care fac apel la tragic, şi care sunt conexe
timpului, gândirii teologice şi religioase, sentimentului naturii, raportului
psihologic şi estetic al formelor culturale. 1 Pentru a completa acest cadru general
trebuie adăugat un alt element care nu trebuie neglijat şi care se referă
în special la relaţia lui Cioran cu propria dorinţă. 2 Ştim că Nae Ionescu nu a
apreciat deloc acest articol atunci cand l-a văzut publicat în Vremea, evident
nu se recunoscuse în acest „exerciţiu de admiraţie” al elevului:
Ex Ponto nr. 3, 2011
92
Fascinaţia existenţei lui Nae Ionescu are [...] un fundament foarte profund şi
în acelaşi timp paradoxal. Pe lângă această pornire de a te pierde în el şi de a
aluneca asupra tuturor conflictelor sale, nu am mai cunoscut un alt om care să
te oblige să fii mai ales tu însuţi. O alternanţă ciudată de porniri care explică de
ce fără de el nu se poate trăi. Câţi dintre noi ar fi avut curajul atâtor negări, atâtor
singurătăţi, dacă nu ne-ar fi precedat mai înainte în cunoaşteri negative şi nu ar
fi trecut prin ele! La Berlin, pe când mă săturasem de istorie şi cunoaştere, m-am
gândit odată să scriu o teză de doctorat care să aibă ca temă lacrimile. Am vorbit
despre acest lucru cu mulţi prieteni şi am fost toţi de acord că unicul profesor din
lume care ar fi acceptat teza aceasta ar fi fost Nae Ionescu. Din cauza paradoxului,
v-aţi putea întreba Nu, din cauza tragediei şi a lucidităţii. [...] Cu greu aş fi găsit
un alt om care să-şi fi pus problema propriului destin mai mult decât o făcuse el.