Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
a ajuns după nişte căzături şi cazne. Dimineaţa, I-a fost foarte greu până să
iasă pe margine şi să cerceteze împrejurimile, iar pentru că acestea erau de
gheaţă groasă, a amânat plecarea. Dar trebuia întreţinut focul, şi cum nu mai
aveau vreascuri, I-a poruncit lui Piu să aducă. Acesta, după ce de două ori
a căzut de pe malurile văgăunii, a refuzat. S-a dus El şi a găsit, şi a strâns şi
a adus, umblând mai mult de-a buşilea. În lipsa Lui, fătălăul nu reuşise (nici
nu vroise) să întreţină pâlpâirea flăcărilor din tăciunii vechi, peste care se
prăbuşise un bulgăre de gheaţă, şi toate eforturile următoare de a reclădi
focul au dat greş... Dar El zărise şi nişte dropii prinse-îngreunate de gheaţă
şi, ştiind că proviziile lor sunt firave, a pornit, înverşunat, înapoi în lărgime, a
prins şi omorât două păsări şi S-a întors aproape mândru, deşi cu lovituri (din
căzătură) la umeri şi la coate. Iar Piu era inert: privea drept înainte, cu ochi
goi, surd la poruncile noi şi mut. A tresărit când a primit, în ceafă, scatoalca,
ba a şi mârâit, totuşi, ceva mai mult ca un răspuns, decât ca o iertare. Dar lui
Piu, băiatului fără cale de a ajunge bărbat, bun doar ca să aducă iarbă şi fân
caprelor şi oilor (la poruncă) sau să suporte veninul fetelor şi femeilor, când
şi când şi când Milă era departe, lui, plăpândului durduliu care tremura numai
când vedea vreun cuţit sau măcar vreo ţepuşă şi care era aproape de leşin
ori de câte ori se ucidea vreun animal sau măcar vedea sânge, lui i s-a tras
moartea nu pentru mârâit, nu pentru că a vărsat puţinul vin rămas în burduf
pe turte, ci pentru că la lovitura de picior primită în spate a răspuns apucând
o piatră de sub cenuşă şi ridicând-o deasupra capului, cu faţa spre El...
Cadavrul spintecat şi aproape decapitat al lui Piu a rămas, pe marginea
văgăunii, să bucure un pâlc de lupi, în noaptea aceea, în timp ce El, sub
ospăţul sălbatic, înghiţea turte udate-îngheţate şi gheaţă de vin, lângă asinul
priponit şi legat şi cu nările şi urechile astupate şi astupate cu zdrenţe îmbibate
în vin scurs din gheaţă...
Dimineaţa a topit parte din sticla de apă şi amiaza a scos fumuri din
pământ, iar seara s -a aşternut cu ceaţă deasă. El a pornit prin stepă şi prin
beznă şi prin întuneric, până când L-a oprit o boare de lumină de departe.
Era lumina unor creneluri de turn de observare, spre care El deja coborâse
o pantă şi urcase alta, lumină răvăşită de ceaţă şi pâlpâitoare din torţe şi din
vălătucii care se mişcau.
Sleit, a rămas între nişte tufe lustruite, de care a prins şi asinul (astfel,
ascuns) şi, dârdâind, a privit lumina până ce aceasta s-a stins, stingându-se
pentru că pe întinderi urca soarele şi se risipea ceaţa.
Fără să ştie de ce, El aştepta, privind turnul, şi a fost ca santinelele să nu
cerceteze împrejurimile imediate.
După o vreme, prin deschizătura-poartă a întăriturii au ţâşnit afară două
siluete întunecate care au pornit-o, iute, spre miazăzi (probabil, spre ceea
ce se vedea ca sat întins) şi, peste trei clipeli, încă două. Femei. Şi primele,
şi celelalte două...
Chiar pentru un vânător cu experienţă, gândul-planul de a le prinde pe
toate patru era unul foarte avântat, dar El a avut acest gând şi l-a pus în înfăptuire,
reuşind, deşi asta L-a costat: un pomet vânăt, o ureche sfâşiată şi
mai multe zgârieturi adânci. Important era că prinsese nu una, ci patru femei
tinere, zdravene (altfel nu s-ar fi dus să se încăţăleze cu soldaţii pentru nişte
resturi de mâncare), şi le prinsese fără ca garnizoana să audă sau să dea
semn că auzise sau văzuse ceva...
Partea cea grea era că urma să-Şi care prăzile şi, din cărat, partea cea
grea era tocmai căratul. Altceva, mai nimic, pentru că, dacă acele femei, cu
56