Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
şi neaşteptat îl aduce în postura de paznic al cimitirului Sfânta Treime din
Scheii Braşovului.
Medicul este un soi de ,,om de prisos”, individ abulic şi înstrăinat de sine
din cauza educaţiei şi a mediului familial rigid. Devenit medic la dorinţa tatălui,
îşi prelungeşte celibatul până la maturitate, când iubirea pentru Maria, una din
pacientele sale, victimă în acelaşi timp a unei erori spitaliceşti, îi dă şansa de
a redobândi autenticitatea propriei persoane. Şansă valorificată însă numai
parţial, mai mult sub forma unui diagnostic pus sieşi, din cauza morţii premature
a iubitei. Cei cinci ani petrecuţi de Sever drept paznic al cimitirului unde este
îngropată femeia se explică într-un fel prin dorinţa de a-i fi în preajmă.
Celălalt actant important este preotul aşezământului, Ioan Bucur, al cărui
profil se constituie din lumini şi umbre, ca al unui om cu adevărat viu.
Epicureu şi filo-catolic, preotul îşi ia multă libertate faţă de cutumele
ortodoxe. Practica spovedaniei şi a penitenţelor o consideră cam indecentă
şi anacronică, muzica ortodoxă- ternă, preferând -o pe cea a lui Palestrina;
are în suflet la loc de cinste sfinţi din sinaxarul catolic, iar în taină visează
ca însemnările din caietele proprii să fie odată publicate şi studiate în şcolile
de teologie. Dincolo de toate, preotul are însă un dialog viu cu Dumnezeu şi
o inimă foarte bună, recunoscută unanim, ceea ce-l face iubit chiar şi atunci
când îşi ceartă semenii. Un preot, aşadar, din postmodernitate, când, dacă
totul este rediscutat, de ce n-ar fi şi ortodoxia !
Interesantă este şi relaţia dintre cei doi, mai ales că cel care dă sprijin în
faţa morţii este doctorul, iar nu preotul. Finalul lui Sever este un fel de examen
de maturitate pentru preot, care îşi învinge abia acum frica de moarte, asumându-
şi mai profund menirea; cât despre doctor, el se eliberează sufleteşte
într-un mod sui- generis, prilej pentru scriitoare de a pune în abis în finalul
textului o interesantă poetică a imaginarului.
Autoarea prezintă o sensibilitate specială pentru spaţiile pe care moartea
le decupează în interiorul vieţii. Observaţia psihologică subtilă îi permite să
releve golul din viaţa Mariei şi a pacientei de care destinul o leagă prin nefasta
eroare medicală, cât şi uşurinţa cu care acceptă ideea dispariţiei oamenilor
care nu trăiesc cu adevărat. Maria, mamă a unui băiat student, visa să-şi
reia în curând firul vieţii, ştiind în acelaşi timp că nu era nimic de reluat, că tot
ce o aştepta erau singurătatea şi sentimentul inutilităţii. Iar în viaţa lui Sever
,,golurile” substituiseră total plinurile, prin munca neatrăgătoare din spital şi
prin timpul petrecut acasă citind sau privind la televizor. La nivelul exterior,
spaţiile morţii proliferează în roman, de la cimitirul ce se revarsă pe dealurile
din jur, la azilul în care se sting toţi locatarii şi până la spitalele din oţel şi sticlă,
din care cei ce ies teferi sunt tot mai puţini.
Dacă cimitirul este o ,,imago mundi “, este de înţeles prezenţa în roman a
unor elemente de critică socială. De la trăsăturile de psihologie a parveniţilor
post-decembrişti, relevate de contactul cu moartea, şi până la ultimele norme
europene privind înmormântarea, care-i dau de furcă părintelui Bucur, fericit
să descopere prin deducţie proprie, de pildă, de ce este nevoie de o anume
calitatea şi grosime a lemnului de la sicrie. Suntem însă departe de virulenţa
satirei şi de grotescul viziunii din ,,Cimitirul Buna Vestire”, intertext arghezian
actualizat în timpul lecturii.
Anca Maria Mosora se dovedeşte în ,,Paznicul”, ca şi în ,,Arhangelii nu
mor”, un prozator capabil să descrie pragul subtil dintre lumi.
*Anca Maria Mosora, ,,Paznicul”, Bucureşti , Humanitas , 2010
168