INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

sistematică”, analiza comparativă prin examinarea modului constituirii unor articulaţii
fundamentale ale ontologiei contemporane, respectiv ale ontologiei structuralfenomenologice.
Autorul român se raportează, într-o primă instanţă (aparţinând unor circumstanţe
binecunoscute), la modele ontologice de nuanţă “materialistă”, exprimându-se în favoarea
posibilităţii construcţiei unor multiple modele în interiorul acestei orientări 71 , pentru ca apoi
să extindă perspectiva asupra “idealismului”, în fapt asupra oricărei ontologii, în contextul
ideii de universalitate ontologică a informaţiei 72 . Rezultă că Ortofizica propune
liniamentele unui nou model ontologic (de fapt, aduce anumite completări la modelul
prezentat în Profunzimile lumii materiale), prin faptul că are un “fir conducător” 73 , adică o
anumită consistenţă internă şi o continuitate cu celelalte lucrări anterioare şi ulterioare.
Cercetarea lucrărilor filosofice ale lui M. Drăgănescu – în primul rând Ortofizica, dar
nu numai ea – denotă un caracter insolit, remarcat de comentatori. Acestea nu sunt “tratate de
ontologie” în sensul tradiţional al termenului (“ştiinţa despre Fiinţă/Devenire”, “teoria despre
existenţă în ansamblul ei/totalitate” ş.a.). Profunzimile lumii materiale sau Ortofizica nu
conţin o anumită “doctrină” sau “teorie” în sens clasic; ultima este văzută ca “o încercare de
filosofie asupra lumii”, “una din ipotezele posibile”; o ipoteză despre lume, materie, existenţă,
cu rol stimulativ faţă de dialogul ştiinţific şi filosofic, posibil deschizătoare de drumuri pentru
ştiinţă. Poate că nu este suficient pentru Ontologia cu majusculă, dar prezintă elemente
necesare închegării unei ontologii (cu o licenţă terminologică heideggeriană, am spune că
“spaţiul ontologic este curăţat”). În consens cu intenţiile explicite ale autorului, vorbim de un
“model ontologic ortofizic” sau despre o “ontologie structural-fenomenologică” nu ca despre
ceva “constituit” (în sensul “tare” al termenului), ci despre o elaborare aflată “pe cale”, căreia,
dacă nu i se poate ataşa incontestabil şi necondiţionat titlul de “ontologie”, nici nu i se poate
nega meritul strângerii şi asamblării “cărămizilor” din care se va putea edifica una (sau se vor
construi mai multe).
Dacă se începe analiza comparativă cu problema posibilităţii raţionale a ontologiei, a
modalităţilor contemporane de legitimare a discursului ontologic, constatăm că atât marii
ontologi şi metafizicieni ai secolului XX (ca Heidegger, Whitehead, Noica, Bunge ş.a.), cât şi
M. Drăgănescu, pleacă de la realizările de excepţie ale ştiinţei contemporane, de la modul în
care acestea influenţează recontextualizarea şi re-tematizarea capitolelor ontologiei (chiar
dacă uneori o asemenea premisă nu este explicitată) 74 . I. Pârvu le numeşte “teorii
104