INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

CONSIDERAŢII FINALE
Introducerea prezentă se doreşte a fi un reper metodologic în investigarea filosofiei
structural-fenomenologice, a epistemologiei şi ontologiei pe care ea le propune. Dată fiind
imposibilitatea de principiu a epuizării obiectului oricărei cercetări, nu vom pune afirmaţiile
din cuprins sub semnul închiderii. Dimpotrivă, le vedem ca pe un punct de pornire pentru
demersuri similare, pe care le-am dori cât mai rapid demarate.
Am desfăşurat firul ideilor având permanent în minte modalitatea punerii problemei.
Practica filosofică curentă demonstrează că absenţa unor raportări sistematice şi substanţiale
la o filosofie anumită obligă la un moment dat aşezarea unor jaloane preliminare. În cazul de
faţă, ele ar putea fi reprezentate de întrebări de genul: cum ar trebui situată filosofia structuralfenomenologică
faţă de filosofiile majore ale trecutului şi prezentului?; ce tip de construcţie
ontologică şi ce presupoziţii logico-epistemologice o caracterizează?; cum reflectă ea omul,
societatea, cultura şi civilizaţia? ş.a.m.d. La asemenea întrebări am riscat, direct sau indirect,
formularea unor răspunsuri, conştienţi de presiunile “începutului” (nu unul absolut, “ex
nihilo”, ci unul sistematic, apt a realiza o anumită coerenţă a interpretării, dincolo de o
recenzie, un studiu, articol etc., mai mult sau mai puţin ocazionale, circumstanţiale).
În lumina acestor precizări, mărturisim mirarea faţă de uşurinţa cu care unii autori au
crezut a putea lipi “etichete” pe filosofia structural-fenomenologică. Nu ne-am propus
întocmirea unei liste a denumirilor sau atributelor – uneori fanteziste, alteori chiar ridicole –
cu care a fost încărcat creditul intelectual al acestei interesante şi dificile elaborări teoretice.
Întocmirea ei ar fi sugestivă, deşi aproape inutilă. Lipsa strădaniei de a privi afirmaţiile lui M.
Drăgănescu în ansamblul formulării lor şi a confruntării acestora cu textele originale ale
marilor filosofi grevează contraproductiv aceste “libele”. Uneori, gândul filosofic al autorului
român merge ferm, sistematic, până la capăt, alteori, eseistic, lasă loc posibilului, invită parcă
cititorul să-l împlinească. În această din urmă situaţie exegetul se găseşte pus în mare
dificultate, fiind necesară intuirea cât mai exactă a continuării ideilor şi raţionamentelor
originare. Alţi autori au făcut aprecieri laudative, bine intenţionate (spre deosebire de atacurile
făţişe), la adresa filosofiei în discuţie, dar nici aceste elogii nu pătrund prea mult în miezul
problemei, ba dimpotrivă, având obiect fragmentar ales (anumite lucrări, idei, “zone” ale
182