INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

cunoaşterii constituenţilor ultimi, fie cuarqurile sunt particule elementare în sensul strict al
termenului, caz în care ne aflăm în pragul elaborării unei teorii definitive a fizicii, sinteza
mult-visată a acestei ştiinţe. Un curent de exegeză filosofică al problemei arată că trebuie să
rămânem receptivi la ambele posibilităţi 27 .
Aşa cum se poate constata, Eminescu dă curs ipotezei speculative a “părţilor ultime
ale materiei” având intuiţia că, totuşi, tenativele de sondare a elementarităţii acesteua vor
trebui să se oprească undeva (evident, la nivelul dezvoltării ştiinţei în secolul al XIX-lea
progresele în cercetarea atomului nu puteau fi măcar bănuite). Motivul este, foarte probabil,
teama de regresul la infinit, steril pentru demersul ştiinţific, dar şi pentru creaţia filsofică.
“Părţile ultime” ale materiei, identificate cu “facultatea noastră de-a împărţi” sau cu suportul
gândirii, dobândesc configuraţii specifice realului sau idealului prin substanţa imaterială,
“factor comun viului şi neviului” – cum spune M. Drăgănescu -, interpretată ca raport între
finitudinea reală a structurii organismului şi infinitatea potenţială a informateriei. Neavând la
îndemână noţiunea de informaţie, Eminescu utilizează termenul de “Archaeus” (principiu
universal şi intim al realităţii) ca simbol al informaţiei care acţionează în materie 28 . Căutările
poetului culminează în postularea unei realităţi mai profunde decât Universul, interpretată în
filosofia structural-fenomenologică drept intuiţie a unei realităţi primordiale. Această
realitate conţine principii de unitate a lumii care fac posibile Universul şi “sâmburele”
existenţei (“Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea…”). Ele se manifestă indiferent şi
inflexibil în lumea naturală şi în cea umană. “În fond, sâmburele lumii nu e nici bun, nici rău,
omul şi poetul pot să-l privească într-un fel sau altul după starea sentimentelor din momentul
respectiv. Dar dacă omenirea este aceea care introduce răul sau binele în sâmburele
lumii?” 29 . Fiinţa umană poate, cel mult, să le dea un nume prin ştiinţă, filosofie sau poezie.
Eminescu are deosebitul curaj intelectual de a duce până la capăt conştientizarea lipsei
de sens a acţiunii principiilor existenţei profunde. Neantul apare ca o oglindă a realităţii
profunde indiferente; măsura tuturor lucrurilor devine profunzimea existenţei din Univers,
materie, om 30 . Haosul însuşi este un haos profund în care, la un anumit moment, a intervenit
o schimbare (un nonechilibru iniţial, cum spune termodinamica sistemelor), o introducere a
unei ordini în evoluţia universală (chiar dacă fără sens pentru fiinţa umană individuală).
Natura cuantică a spaţiului şi timpului din paradigma ortofizicii este anticipată prin “atomele
de spaţiu şi timp”, unde “nemărginitul şi punctualul înseamnă unul şi acelaşi lucru, două
moduri de a vedea unica realitate profundă” 31 . Infinitatea conţinutului punctului este însăşi
39