INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

Nici ideile despre sentimentul cosmic, nici sentimentul (sentimentele) despre
sentimentul cosmic nu vor putea înlocui experimentarea veritabilă a acestuia prin trăire. Fie
că acceptăm această trăire ca pe un fenomen natural-originar al fiinţei umane, fie că o
concepem (şi) ca pe un produs al educaţiei, ea va apare atunci când omul va încerca trăirea
precarităţii fiinţei sale în univers, asociată cu marile fenomene ale naturii şi misterele
existenţei. Trăirea sentimentului cosmic este un fenomen repetabil (chiar dacă niciodată
identic), iar producerea ei ţine de esenţa speciei umane. Putem spera că în viitor omul nu va
mai căuta simulacre ale trăirii autentice în faţa imensităţii tulburătoare a existenţei, ci se va
implica direct, raţional şi afectiv, în desfăşurările ei. Astfel, filosofia structuralfenomenologică
constituie o pledoarie pentru autenticitatea existenţei umane.
“XXVI. Înţelepciunea se împlineşte cu sentimentul cosmic” 77 .
Filosofia structural-fenomenologică reprezintă căutarea atributelor unei noi
înţelepciuni în ştiinţa, filosofia, cultura şi civilizaţia contemporană. Ar fi, fără îndoială, greu
de spus dacă numai sentimentul cosmic este împlinirea înţelepciunii; oricum, aici el joacă un
rol deosebit de important în proiectul atingerii acestui ţel mult-visat încă de la începuturile
istoriei omenirii.
Printre aforismele şi cugetările lui M. Drăgănescu se numără şi cele despre divinitate.
Problemele sacrului şi divinului sunt abordate de filosofia structural-fenomenologică. Dar, se
află divinitatea în simbioză cu materia profundă? Este conceptul de “divinitate” compatibil cu
ţesătura conceptuală a ortofizicii?
“42. Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi, atunci este inconştient, deşi
sensibil; atunci este fără voinţă, deşi cu tendinţe. Dumnezeu nu ar fi atunci altceva decât
informaţie, poate şi energie” 78 .
Este acesta, probabil, aforismul-cheie al întregului paragraf din lucrarea Informaţia
materiei. Informaţia nu are conştiinţă şi voinţă, dar, străbătând întreg inelul existenţei, ar
putea fi considerată ca având atributele divinităţii. Dacă Dumnezeu ar fi (numai) informaţie şi
energie ne-am putea îndoi de faptul că divinul este doar o “formă gramaticală” a sacrului. Ar
fi obligatoriu ca el să fie în această ipostază cu mult mai mult, anume principiul absolut al
creaţiei lumii, care realizează trecerea de la haos la cosmos prin inducerea unei ordini
fundamentale în întreaga realitate. Divine ar fi atunci şi ortosensurile, şi tendinţele materiei
profunde. M. Drăgănescu nu încurajează până la capăt această interpretare, considerând-o
incompletă sau inexactă, însă nici n-o infirmă categoric (vezi aforismul 43: “Zeii şi
173