INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

constitutive şi definitorii paradigmei actuale a ştiinţei. Ea presupune structuri la toate
nivelurile realităţii, fie structura ca “formă productivă”, model de organizare şi generare al
unor entităţi complexe. Chiar dacă “Prin conceptele-structuri nu se mai semnifică nici o
proprietate de caracter general dintr-o mulţime de obiecte, nici o relaţie constantă între
“variabile”, ci o întreagă matrice de relaţii şi constrângeri ce se intersectează pentru a forma
textura unei totalităţi complexe, organizarea ei internă, o veritabilă “arhitectonică”, pentru a
folosi cunoscutul termen kantian” 85 , se pune întrebarea dacă această matrice sau acest nucleu
atinge suficientă profunzime şi complexitate pentru self-consistenţă. M. Drăgănescu consideră
că nu este cazul, drept care teoretizează ipoteza fenomenologicului – atribut al proceselor
informateriale şi al proceselor mentale prin cuplajul lor cu zona profundă a existenţei.
Desigur, ştiinţa structurală (în sensul larg al termenului) nu (poate) recunoaşte un sens
fenomenologic în materia fizică profundă, chiar poate atribui o atare ipoteză absurdului sau
irelevantului. Viziunea ei asupra lumii, ontologia pe care o face posibilă, nu sunt compatibile
cu cadrele structural-fenomenologice. Am avea de-a face cu o situaţie de “incomensurabilitate
a paradigmelor” – pentru a-l parafraza pe Th. Kuhn -, însă numai univoc, de la ştiinţa
structurală la ştiinţa structural-fenomenologică, nu şi invers, fiindcă aceasta din urmă,
prefigurată de acum filosofic, va recunoaşte şi va preciza limitele de valabilitate ale celei
dintâi.
Filosofia structural-fenomenologică subliniază că felul în care fizica, bunăoară,
recurge la experimente de fisiune nucleară prin acceleratoare cu energii tot mai înalte, nu va
aduce soluţia mult-aşteptată la problema particulelor “elementare”. Savantul adept al ideilor
fizicii structurale se va aştepta să regăsească mereu structuri la scară microscopică, dar
aceasta este discutabil. Ar fi mai probabil ca, în profunzimile materiei universului, informaţia
sub forma sensului fenomenologic sau ortosensului să dea naştere configuraţiilor structurale
sesizabile la un nivel “superficial”. O asemenea presupunere, care poate relansa ofensiva
ontologiei, nu repudiază rezultatele validate ale fizicii structurale şi nici nu interzice cercetări
viitoare ce pot lămuri pe cale structurală ceea ce încă nu a fost elucidat. Dacă “Ontologia
structurală ne propune o nouă schemă categorială, ordonată arhitectural (“axiomatic”) şi o
nouă concepţie asupra naturii, semnificaţiilor şi funcţiilor categoriilor; în acelaşi timp ea
indică şi o modalitate particulară de “deducţie” a sistemului categoriilor, în acord cu rolul lor
în constituirea şi “armarea” unui amplu sistem integrat al cunoaşterii, fundat de teoretizarea
structurală”
86 , ontologia structural-fenomenologică încearcă respingerea structurii
108