INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

- acesta ar putea fi suficient de bine exprimat prin apelul la limbajul fizicii clasice;
- calea experimentală proprie relevării acestui nivel este dezintegrarea particulelor prin
utilizarea unor energii de reacţie tot mai mari
Teoretizările lui Suppes, convergente spre o metafizică probabilistă (văzută “ca o extindere
a metafizicii aristotelice a materiei şi substanţei”, cum scrie el), lasă loc afirmaţiei fără
echivoc: “Putem adopta o teorie aristotelică a materiei ca pură potenţialitate” 1 . Care sunt,
însă, intuiţiile lui Aristotel ca constituie obiectul prelucrărilor ideatice ale filosofiei structuralfenomenologice?
În câteva din lucrările de căpătâi ale operei sale enciclopedice, Aristotel discută
problema fundamentală a naturii substanţei, aşezată de el în fruntea reflecţiilor
ontologice 2 . “Substanţa, în cel mai însemnat, cel mai originar şi cel mai propriu înţeles al
cuvântului, este aceea ce nici nu este enunţat despre un subiect, nici nu este într-un
subiect…toate celelalte sunt ori enunţate despre substanţele prime ca subiecte, ori sunt în
aceste subiecte. Dacă substanţele prime n-ar exista, ar fi imposibil pentru orice alt lucru să
existe” 3 . Substanţa este pentru Aristotel categoria fundamentală, la care se raportează
toate celelalte (cantitatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, poziţia, posesia, acţiunea şi
pasiunea). Ca atare, după cum arată M. Florian 4 , substanţa semnifică “existenţa”, în sensul
deplin al cuvântului (existenţa independentă). Substanţa individuală are caracter
primordial: “…substanţele prime sunt mai propriu numite substanţe, în virtutea faptului că
ele sunt subiectul tuturor celorlalte, şi că toate celelalte ori sunt enunţate despre ele, ori sunt în
ele” 5 . Deci, gradul de substanţialitate şi, în cele din urmă, de existenţă efectivă, este invers
proporţional cu deplasarea de la individ la specii şi genuri şi direct proporţional cu deplasarea
de la genuri şi specii către individ.
Doctrina substanţei a lui Aristotel are o importanţă excepţională pentru întregul
concepţiei sale filosofice. Categoria substanţei are un statut privilegiat în filosofia Stagiritului:
materia, forma şi privaţia de formă sunt şi ele varietăţi ale substanţei, ontologia aristotelică
fiind una a interacţiunii principiilor. Despre înţelesurile noţiunii de principiu tratează cartea
a V-a a Metafizicii: “Principiu se numeşte mai întâi punctul de la care, la un lucru, începe
mişcarea…În al doilea rând, se numeşte principiu acel ceva de la care pornind, un lucru e
săvârşit cât mai propriu scopului său…În al treilea rând, se numeşte principiu acea primă
parte inerentă din care ia naştere un lucru…În al patrulea sens, se numeşte principiu şi ceea ce
fără să fie o parte integrantă din lucrul în chestiune, joacă primul rol la naşterea lui şi,
27