INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

manifestă ca stare a omului conştient de existenţa sa în realitatea spaţio-temporală şi socială,
în raport cu lumea sa mentală, pe care el o recunoaşte sau nu o recunoaşte ca având contacte
mai profunde, dar pe care o intuieşte ca o formă a existenţei sale” 28 .
Treptat, tensiunea filosofică se îmbogăţeşte în conţinut, devenind tot mai complexă, pe
măsura evoluţieivieţii sociale şi spirituale, prin cunoaştere şi reflecţie filosofică. În fond, ea
este sursa ideilor religioase şi filosofice elaborate pe parcursul istoriei omenirii, a ideilor
despre civilizaţia socio-umană. Se poate observa că tensiunea filosofică nu se obiectivează
obligatoriu în reflecţii şi sisteme teoretico-filosofice (ea se poate exprima şi prin teorii
ştiinţifice, idei morale sau dogme religioase). M. Drăgănescu ia în considerare anumite
analogii ale conceptului cu unele idei filosofice fundamentale ale lui D.D. Roşca sau L. Blaga
(tensiunea interioară, profundă şi tulburătoare pentru fiinţa umană, provocată de natura
duală a existenţei: raţională – iraţională, inteligibilă – ininteligibilă, cu sens – fără sens;
tensiunea produsă în fiinţa umană de cunoaşterea luciferică).
Conceptele de sentiment cosmic şi tensiune filosofică realizează integrarea
dimensiunii afectivităţii umane în modelul inelului existenţei. În cele din urmă, ar fi foarte
greu de înţeles cum anume se poate raporta omul la existenţa profundă fără anumite forme de
trăire net elevate faţă de nivelul infrauman. Dacă admitem că afiirea ca gen primar de trăire
afectivă neutră se întâlneşte şi la alte vieţuitoare, atunci specia umană complexifică
extraordinar trăirea existenţei profunde, pe care o reflectă, de fapt, prin fiecare gen major de
creaţie spirituală. Filosofia, ştiinţa, religia, morala, arta etc. – fiecare în parte şi toate la un loc
– dau expresie unei intuiţii a ortoexistenţei. Dintre ele, filosofia pare a fi forma cea mai
proprie a conştientizării şi teoretizării existenţei profunde, cu avantajul punerii în valoare a
acelor sentimente umane pe care aceasta le declanşează. Este firesc, ştiut fiind că orice
filosofie demnă de conceptul său presupune luarea unei atitudini în faţa existenţei, angajează
întreaga personalitatea a creatorului ei. Teoretizarea existenţei în ansamblul său (= ca
totalitate) angajează integralitatea personalităţii umane, atunci când demersul filosofic este
creaţie.
Conceptele şi categoriile intrate deja în uzul vocabularului filosofic sunt supuse, în
mare măsură, unei resemnificări.
Astfel, conceptul de conştiinţă desemnează “forma cea mai înaltă de reflectare
psihică, sub acţiunea condiţiilor sociale, a realităţii”, “un proces informaţional cu înţeles, şi
eventual cu eu, reflectând şi acţionând asupra realităţii” 29 . M. Drăgănescu distinge o
153