INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

echivoc, este denunţată motivaţia extra-filosofică şi extra-culturală a atacului (care
eludează substanţa teoretico-filosofică propriu-zisă a lucrărilor lui Mihai Drăgănescu),
respectiv faptul că e vorba de o campanie de denigrare instrumentată politic. (În numele cui
aceste intervenţii şi cu ce finalitate?, se întreabă E. Solunca, “inculpat” fiind şi C. Noica în
“procesul” celor de la “22”). Impresia de “atac bine organizat”, dar fără obiect, o mărturiseşte
A. Mihalache; Mihai Drăgănescu nu fusese favorit al regimului comunist, lucrările sale
filosofice atrăgând prejudicii din partea autorităţilor vremii. În contextul unei regretabile
închideri culturale în anul 1990, polemicile şi luptele intestine ale intelectualilor nu fac decât
să le îngreuneze situaţia. “…unii oameni de cultură au tendinţa de îngrădire a domeniului lor,
crezând că, în felul acesta împiedică diluarea culturii şi accentuează forţa ei de
convingere…Se ignoră faptul că preocupările actuale ale ştiinţei şi tehnologiei…au o firească
reverberaţie în noosferă, iar diseminarea ideilor lor dincolo de laboratoare şi cercuri restrânse
de specialişti poate avea consecinţe benefice pe plan spiritual general. Închiderea culturii în
numele unui profesionalism bine delimitat riscă să aibă efecte sterilizante, să blocheze căile
prin care se asigură autodezvoltarea ansamblurilor de modele şi reprezentări care formează
cultura” 29 . Necunoaşterea suficient de bună a teoriei sistemelor – inclusiv a limitelor sale –
face dificilă receptarea discursului filosofic drăgănescian, mai ales că profesioniştii “oficiali”,
prin tentativa de marginalizare a lucrărilor respective, au restrâns numărul celor capabili de
comentarii pertinente pe marginea lor. Privitor la inovaţiile lexicale introduse de ortofizică,
acestea nu sunt gratuite, ci satisfac nevoile expunerii, ale discursului, fiind explicabile parţial
prin necesitatea evitării limbajului comun, pe de altă parte prin necesitatea “încifrării” gândirii
astfel încât să poată fi evitate “furcile caudine” ale cenzurii epocii.
După o perioadă atât de îndelungată de intruziune a politicului în cultură (circa cinci
decenii), noua tentativă cu efecte similare apărea ca foarte periculoasă. Simplul fapt al
intervalului de timp care separă apariţia lucrărilor fundamentale ale ortofizicii de acest atac
poate oferi un subiect de meditaţie. “Dinamica politicului este incompatibilă cu perenitatea
culturii şi orice imixtiune a politicului în domeniul valorilor…nu face decât să pericliteze o
bine-rostuită decantare a acestora” 30 , scria Gh. Ştefan. Acomodarea politicii la cultură
implică riscuri foarte mari (reluarea “vânătorii de vrăjitoare”, a tacticii “ţapului ispăşitor”
etc.). Nu este cu putinţă să se recurgă la asemenea “artificii” exegetice, indiferent care ar fi
scopurile invocate, pentru că atunci s-ar putea pune întrebarea: cine i-a mandatat pe
respectivii să apere cultura, filosofia, inteligenţa ş.a.m.d.? De unde atâta puritate intelectuală
19