INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

ce se desprinde din studierea istoriei filosofiei limbajului/analitice, a filosofiei ştiinţei şi a
componentelor filosofice ale paradigmei post-moderne este aceea că nu putem vorbi de un
singur tip sau gen de filosofie (altfel spus, de “filosofia însăşi” sau FILOSOFIA cu
majuscule). Contrar intuiţiei curente, a intuiţiei şi convingerii înrădăcinate în simţul comun,
există doar genuri, specii filosofice şi tradiţii de filosofare, diferenţiate între ele prin trăsături
ireductibile. Nu există un criteriu unic al excelenţei filosofice/metafizice, ci multiple criterii,
corespunzătoare modalităţii de alegere a ideilor, metodelor, căilor de argumentare, construcţie
şi critică specifice fiecăreia dintre ele.
Filosofia limbajului, prin intermediul analizei logico-lingvistice, ajunge la problema
delimitării între limbajul ca mijloc şi limbajul ca scop. Fiind vorba de un teritoriu aflat la
frontiera dintre tradiţii sau paradigme filosofice diferite, se pot pune mai multe întrebări. Unde
trebuie să se oprească analiza logico-lingvistică pentru a lăsa loc construcţiei ontologice
propriu-zise? Lumea actelor de vorbire “pune între paranteze”, “suprimă” lumea reală? Este
posibil şi justificat, aşa cum s-a încercat uneori, a “deduce” o ontologie dintr-o semantică
logică şi/sau lingvistică? Care ar fi, în acest sens, statutul epistemologic şi semantic al unor
concepte ca acelea de existenţă, realitate, materie ş.a.?
Fără pretenţia unor răspunsuri imediate şi definitive, se poate spune că exagerările
concepţiilor despre limbaj ca scop în sine pleacă de la imaginarea acestuia ca entitate
singulară, autonomă. Cum altfel s-ar putea interpreta afirmaţia lui Wittgenstein din Tractatus
logico-philosophicus “graniţele lumii mele sunt graniţele limbii mele”? Sau pretenţiile
desconstructivismului filosofic actual de a nu se putea trece dincolo de “textul” realităţii?
Supralicitând rolul limbajelor ideale, formale – care este, indiscutabil, excepţional pentru
anumite domenii de activitate -, intenţia programatică a Cercului vienez de a clădi în fapt
idealul ştiinţei unitare s-a transformat într-un gen de veneraţie a ştiinţei (filosofia fiind redusă
la rolul de ancilla scientiae). Din atari exagerări s-a născut, totuşi, metoda analizei logicolingvistice,
care exercită acea acţiune terapeutică surprinsă de Wittgenstein în a doua etapă a
gândirii sale (mai ales în lucrarea Cercetări filosofice): critica filosofiei devine critica
limbajului ştiinţific, filosofic şi cotidian, o activitate de cercetare şi clarificare terapeutică
(“filosofia tratează o problemă ca pe o boală”).
O ultimă întrebare, la acest punct: este într-adevăr analiza logico-lingvistică operantă
peste tot în egală măsură? Cu toate că filosofii limbajului/analitici au argumentat importanţa
acestui demers pentru filosofia socială - în special pentru comunicarea interumană din viaţa
141