INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

“încremenite”, într-un consens mai general cu ideea lui Lyotard (desigur, fără a radicaliza atât
de mult) în direcţia “deschiderii” structurii şi a posibilităţii modificării ei infinit sau indefinit
de mult 87 . Ontologia generală construibilă pornind (exclusiv) de la datele ştiinţei structurale
riscă ipostazierea structurii, dat fiind că “…structuralismul a redus totul la structură dar nu a
reuşit să desprindă structura de un “centru” postulat tacit şi să plaseze chiar structura în
structură” 88 . Discuţia despre implicaţiile structuralismului în ontologie nu apare ca fiind
depăşită în contextul aprecierii semnificaţiei teoriilor structural-generative. Fie că abordează
“totalitatea existenţei”, fie că se referă la “existenţa ca totalitate”, ontologia are de situat
structura într-un anumit orizont al realului şi de explicat modul în care ea participă la
configurarea arhitectonic-conceptuală a lumii. Un anumit model ontologic nu poate evita
conceptualizarea structurii, atribuindu-i anumite determinaţii exprimabile prin sistemul
categorial, în ultimă instanţă, prin referinţa la real. Ontologia structural-fenomenologică
repune critic problema structurii, cu sau fără structuralism, dar, în orice caz, nu este
indiferentă la contribuţiile acestuia.
Cum se raportează, însă, ontologia structural-fenomenologică la principalele variante
ale teoriei asupra existenţei din secolul XX? Aşa cum s-a argumentat deja, există, în principiu,
2 modalităţi fundamentale de justificare a posibilităţii ontologiei astăzi:
- una – “linia Heidegger” (în prelungirea lui Kant) utilizează argumentul transcendental,
legitimând discursul ontologic ca discurs asupra condiţiilor posibilităţii fiinţării, în baza tezei
kantiene: condiţiile posibilităţii experienţei în general sunt, în acelaşi timp, condiţiile
posibilităţii obiectelor experienţei (“realitatea ca întreg” sau “realitatea ca totalitate”);
- cealaltă – “linia Bunge” – face apel la modalitatea justificării “inductive” sau
“naturaliste”, punând problema posibilităţii ontologiei analog cu cea a posibilităţii ştiinţei
(ştiinţelor) “pozitive”; ea se referă la trăsăturile cele mai generale ale realităţii (“totalitatea
realităţii”), în condiţiile în care teoriile ontologice urmează a fi testate analog teoriilor
ştiinţifice 89 .
Nu este greu de observat că ontologia structural-fenomenologică se înscrie pe a doua
direcţie sau modalitate. Şi atunci, se ridică întrebarea dacă şi cum poate ea furniza un răspuns
la problema fundamentală a sensului şi temeiului fiinţării, la celebra interogaţie a lui Leibniz
şi Heidegger “de ce există fiinţa mai degrabă decât nefiinţa?” . Pentru că, “…reafirmarea
principiului ontologic este solidară cu revendicarea perspectivei transcendentale în ontologie
şi, în acelaşi timp, cu o nouă semnificare a “fundamentalului”, cu o nouă viziune asupra
109