INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

chiar literatură prin prisma abordărilor pragmatice, hermeneutice, textualiste etc., ceea ce
indică tentative de transgresare ale unor limite ale metafizicii clasice (moderne, mai ales), ale
filosfiilor tradiţionale. După cum s-a putut aprecia în urma analizei “stării” curentelor postmoderne,
“Se pare că la ora actuală linia principală de despărţire între orientările
epistemologiei nu se mai situează între poziţii analitice şi neanalitice. Astăzi se remarcă mai
degrabă o reacţie a filosofiilor subiectivist-relativiste împotriva “filosofiilor grave” cum le
numeşte Sosa, filosofii care se fundamentează pe tradiţia platonică a realismului obiectiv şi
cred în obiecte reale ale cunoaşterii şi metode obiective ale raţiunii. Diverse orientări
relativiste critică concertat fundaţionismul şi mai ales încercarea de legitimare a adevărului
universal” 3 .
Asistăm în cazul acestor orientări filosofice la repunerea în discuţie a teoriilor, ideilor
şi conceptelor epistemologice care formează chiar nucleul gândirii moderne (cunoaştere,
adevăr, raţionalitate, întemeiere, metodă, subiect etc.) din perspective noi: corelarea
realităţii cu ficţiunea şi a descrierii cu interpretarea, de multe ori negându-se posibilitatea
accesului dincolo de un “text” (fie acesta textul naturii, existenţei, realităţii ş.a.). În interiorul
lor, epistemologicul devine condiţionat de semantic, iar relaţia dintre realitate, limbaj şi
cunoaştere tinde să se inverseze; faptele (ştiinţifice) ar trebui lăsate să “vorbească” de la sine,
ştiinţa nemaiavând nevoie de interpretări filosofice (J. Hacking, A. Fine). Interpretarea
“textului” detronează suveranitatea raţionalităţii unice, problema cunoaşterii unei realităţi
aflate “dincolo” de el fiind lăsată în planul secund.
Care ar fi, după o asemenea remaniere, ideile centrale al realismului filosofic, astăzi?
Evident, este greu de susţinut, la ora actuală, un realism “în sine” – à la Platon sau Bolzano -,
dar aceasta nu înseamnă nici înlăturarea pur şi simplu a realismului filosofic ca atare.
Conform lui I. Niiniluoto, tezele realismului filosofic actual ar fi, în general, următoarele:
1. Cel puţin o parte din realitate este ontologic independentă de gândirea umană;
2. Adevărul ca relaţie semantică între limbaj şi realitate, în sensul dat de versiunea modernă
tarskiană a teoriei corespondenţei are ca indicator optim cercetarea sistematică care foloseşte
metoda ştiinţei;
3. Conceptul de adevăr sau acela de fals sunt aplicabile, în principiu, la toate produsele
lingvistice ale cercetării ştiinţifice, inclusiv datele observaţionale, legile şi teoriile;
4. Adevărul împreună cu alte utilităţi epistemice reprezintă scopul esenţial al ştiinţei;
139