INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

1.5. L. Blaga şi “diferenţialele divine”
Exegeza desfăşurată asupra operei filosofice a lui Blaga a ocolit un timp destul de
îndelungat analiza concepţiei sale despre istoria şi filosofia ştiinţei, cu deosebire în ce priveşte
ştiinţa exactă. Ani de-a rândul, clişeele care au circulat despre filosofia blagiană ca “poezie de
concepte”, despre filosofia blagiană ca “poezie de concepte”, ca produs mai mult al unei
imaginaţii poetice decât al raţionalităţii filosofice, sau despre Blaga însuşi ca “poetul-filosof “
şi “filosoful-poet” au perpetuat confuzii de fond, împiedicând justa evaluare a consideraţiilor
epistemologice în sistemul “trilogiilor”. Or, departe de a constitui ceva marginal şi neglijabil,
ele sunt componente inalienabile ale acestui sistem, lucru indicat de chiar marele filosof.
Astfel, lucrările care le obiectivează, de la teza de doctorat a lui Blaga (Cultură şi
cunoştinţă, Viena, 1922), apoi Ştiinţă şi creaţie (1942), Cunoaşterea luciferică (1943),
până la Experimentul şi spiritul matematic (1949-1953), se constituie în lanţul progresiv şi
dezvoltător al unei concepţii originale, încă neexplorată pe toate coordonatele.
Dacă am căuta cu atenţie “punctul de rezistenţă” al filosofiei blagiene, după cum ne
îndeamnă creatorul ei să procedăm cu oricare filosofie care ne stă în faţă, putem afirma, fără
teama de a greşi, că este vorba de nucleul filosofiei ştiinţei, în care se includ toate reflecţiile
despre relaţia filosofie-ştiinţă, despre natura, scopul, valoarea şi evoluţia ştiinţei, specifice
viziunii genialului gânditor român. În mod firesc, M. Drăgănescu se opreşte la aceste aspecte
şi le reinterpretează, pentru a da expresie adecvată orizontului teoretico-filosofic blagian.
Astfel, nu numai că se continuă linia exegetică mai nouă, care repune în drepturile sale acest
“punct de rezistenţă” al operei filosofice a lui Blaga 50 , dar se şi găseşte criteriul (unic, după
părerea noastră) de resemnificare a acestei opere, de surprindere a ei ca unitate în
diversitate, cu accentul pe unitate.
În concepţia marelui filosof român, ştiinţa ca un tot unitar nu poate fi înţeleasă fără o
“analiză culturală a cunoaşterii pozitive”. Contribuţia originală a lui Blaga la perspectiva
istorico-filosofică a cunoaşterii ştiinţifice şi, în particular, asupra “ştiinţei exacte”, se
concretizează în analiza logico-epistemologică a problematicii cunoaşterii teoretice şi
relevarea determinării stilistice a cunoaşterii ştiinţifice 51 . Erau acestea nu simple
“adăugiri” sau vreun “apendice” la sistemul său, ci premise ale întemeierii metafizicii. Cu
ajutorul lor, Blaga îşi propunea inaugurarea unei noi metode pentru “teoria cunoştinţei”,
anume metoda culturală, fiind convins că filosofia culturii poate contribui la clarificarea sau
47