INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

elucidarea problematicii cunoaşterii într-o măsură cel puţin la fel de mare ca oricare altă
disciplină “consacrată”, dacă nu chiar mai mult, având în vedere că doreşte “elucidarea unora
dintre cei mai secreţi factori ai gândirii ştiinţifice”. După cum arată M. Flonta, caracterizând
această opţiune particulară, “Dacă acceptăm însă determinarea istorică, culturală a “ideii
anticipate”, a idealului explicativ al cercetătorului, urmează că teoria cunoaşterii ştiinţifice şi
istoria marilor teorii ale ştiinţei exacte vor trebui tratate drept capitole ale filosofiei istoriei şi,
mai restrâns, ale filosofiei culturii” 52 .
Diferit de modul în care majoritatea contemporanilor săi, dominaţi tiranic de concepţia
inductivist-pozitivistă asupra cunoaşterii ştiinţifice, concepeau istoria şi filosofia ştiinţei,
Blaga subliniază tocmai caracterul constructiv al cunoaşterii teoretice. Ştiinţa nu este
reductibilă la relaţia fapte-explicaţii, pentru că în elaborarea rezultatelor ei joacă un rol foarte
important idealul explicativ al cercetătorului, care se instituie în normă sau imperativ faţă
de explicaţia teoretică. Anticipând, parcă, curentul istorico-critic şi cercetările
psihosociologice asupra evoluţiei ştiinţei ca fenomen social şi dialogului ştiinţific, Blaga
afirmă că până şi modalitatea de observare şi interpretare a faptelor este un demers puternic
impregnat de coordonatele stilistice ale gândirii (cum spune Th. Kuhn, şi observaţia face parte
dintr-o paradigmă, la fel de firesc ca interpretarea, explicaţia şi rezolvarea de probleme).
Logicitatea strictă, pe care o invocă uneori exasperant oamenii de ştiinţă, n-ar putea ajunge
niciodată la actul creator (creaţia de ipoteze, teorii, explicaţii etc.) fără influenţa unui anume
câmp stilistic, fiind altminteri condamnată la tautologie. “În perspectiva epistemologiei
blagiene – scrie A. Botez – pattern-urile cognitive se schimbă într-o evoluţie necumulativă,
determinate de principale linii de forţă stilistice, între care cele spaţio-temporale ocupă un loc
central, iar tipul de cunoaştere care realizează salturi şi revoluţii în gândire este denumit
cunoaştere luciferică. Blaga expune deci cu privire la ştiinţă o concepţie similară modernei
teorii paradigmatice asupra dinamicii ştiinţei, fundamentată de cunoscuta şcoală a “noii
filosofii a ştiinţei” (Kuhn, Toulmin, Feyerabend etc.), o concepţie ce surprinde în limbajul
specific filosofiei blagiene probleme esenţiale ale epistemologiei actuale: raportul dintre
descripţie şi explicaţie, între dezvoltarea cumulativă şi cea non-cumulativă a cunoaşterii
ştiinţifice, raportul între ştiinţa normală (cumulativă) şi ştiinţa extraordinară (revoluţionară),
diferenţa între problemele şi anomaliile specifice evoluţiei normale a ştiinţei şi problemele şi
anomaliile ce provoacă criza distrugătoare de paradigme ştiinţifice” 53 .
48