INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

alte varietăţi – este acela de a fi demonstrat convingător necesitatea analizei logico-lingvistice
ca “preliminar” al demersului ontologic, epistemologic, praxiologic etc. Mai mult, s-a afirmat
uneori că însăşi metafizica secolului XX a devenit una a cercetării şi clarificării analitice a
limbajului (filosofic, ştiinţific, al vieţii cotidiene ş.a.m.d.), avându-se în vedere caracteristicile
sau însuşirile ei de a fi antiteoretică şi anticonstructivă.
Filosofia limbajului reprezintă rezultatul decantării unor momente semnificative ale
filosofiei contemporane. Iniţial ea a fost conţinută în primele forme ale neopozitivismului şi
filosofiei analitice, care doreau o ruptură completă de trecutul filosofării, considerând că
problemele filosofice reprezintă “încurcături” datorate blocajelor în funcţionarea limbajului.
Or, clarificările – rezultate ale cercetării filosofice – por contribui la diminuarea sau
înlăturarea acestor blocaje. “Pentru Ludwig Wittgenstein, ca şi pentru George Moore sau
Gilbert Ryle, filosofia nu este o teorie, cunoaştere cu valoare universală sau construcţie liberă
a spiritului, ci o activitate (subl. ns.) ale cărei rezultate mai importante sunt o sumă de
clarificări privitoare la natura limbajului şi a gândirii, a problemelor caracterizate îndeobşte
drept filosofice…Filosofii care ilustrează cel mai bine stilul analitic de filosofare nu par
preocupaţi să descopere sau să inventeze ceva, cu alte cuvinte să producă idei noi, ci să ajungă
la o mai bună înţelegere a unor lucruri familiare înlăturând “ceaţa mintală” pe care o
generează acceptarea necritică a unor automatisme şi înclinaţii spontane ale gândirii comune
şi ştiinţifice” 2 .
Oricum, însă, visurile primilor filosofi analitici nu s-au împlinit întocmai. “Cotitura
lingvistică” la care s-a referit M. Schlick în perioada de apogeu a Cercului de la Viena n-a
“spulberat” sau “demolat” pur şi simplu problematica fundamentală a filosofiei, ci a scos la
iveală şi supus explicitării o presupoziţie până atunci ascunsă a discursului filosofic. Anume,
aceea că, dacă ontologiile tradiţionale realizau construcţii conceptuale în care limbajul era
doar un instrument sau un mijloc (folosit intuitiv, fără un control riguros), în schimb
ontologiile contemporane realizează construcţii conceptuale în care limbajul devine un scop
(prin manipularea cu un grad ridicat de control). Nici ontologia, nici epistemologia sau alte
domenii filosofice fundamentale ale filosofiei nu se mai pot concepe astăzi fără dimensiunea
(analitică, cercetătoare şi clarificantă) a limbajului. Problema se regăseşte într-un mod mai
radical în cazul post-modernismului (contestat sau ignorat de unii filosofi, acceptat de alţii,
examinat cu prudenţă metodologică de o a treia tabără), privitor la relativizarea contextelor
cognitive, apropierile ontologiei şi filosofiei (ştiinţei) de psihologie, axiologie, sociologie,
138