INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

şi morală, neprihănire şi drept universal de a judeca orice? Şi, nu în ultimul rând, care sunt
meritele ştiinţifice, filosofice, culturale, academice etc. ale acestor persoane? Întrunesc ele
calibrul necesar pentru a dezbate asemenea probleme cu deplină competenţă?
De asemenea, lipsa argumentelor – lucru îngrijorător în cazul unor intelectuali cu
pretenţii – şi perpetuarea unor confuzii au dus la situaţia respectivă. Spre exemplu, autorii
textelor hipercritice la adresa ortofizicii – care nu au putut produce măcar un singur argument
logic valid împotriva acestei concepţii - confundă exigenţele definiţiei de tip ştiinţific
(identificabilă cu matematica) cu definiţia de tip filosofic (identificată cu paradigma
structurală), afirmă A. Mihalache; mai corect ar fi fost să se spună: se produce o confuzie
prin absolutizarea elementelor definiţiei explicite (prin gen proxim şi diferenţă specifică),
specifică ştiinţei şi extrapolarea lor asupra definiţiei implicite (indirectă, contextuală) şi
definiţiei nominale, utilizate uneori – nu exclusiv – de filosofie, metafizică (şi ortofizică).
Totuşi, ce argument logic valid s-ar putea aduce împotriva unor ipoteze metafizice, care, în
ultimă analiză, ţine de opţiunea unui autor? Se poate, oare, critica filosofia/metafizica cu
argumente care ţin de ştiinţă (exactă)? S-a insinuat uneori că Mihai Drăgănescu ar fi un
“filosof printre ingineri” sau un “inginer printre filosofi”; s-a vorbit chiar despre o “filosofie
inginerească” – stupiditate imensă, amintind de aşa-zisa “filosofie ţărănească” a lui Blaga (!).
În realitate nimic din toate acestea, fiindcă orice specialist afirmat într-un domeniu specializat
are dreptul să-şi exprime liber ideile filosofice (în caz că le are), ţintind probleme ale lumii,
universului, existenţei.
Mult-trâmbiţatele “incompletitudini” şi “paradoxuri” ale ortofizicii demonstrează nu
numai ignoranţa “exegeţilor” improvizaţi, ci şi incompatibilitatea efectivă a personalităţilor
acestora cu spiritul lucrărilor analizate, arată Gh. Ştefan. Nu ar fi primul caz în istorie, dar ar
fi trebuit atunci să se abţină. Cum se împacă, de pildă, “materialismul dialectic” din lucrările
filosofice ale lui Mihai Drăgănescu cu…”ocultismul” (ambele invocate în materialele
atacului)? “Lectura” structural-fenomenologicului dintr-o altă perspectivă paradigmatică (cea
“pur” structurală), cu obstinaţia refuzului înţelegerii (invocarea “ininteligibilităţii”) nu poate
avea alt rezultat. Lucrurile stau, însă, altfel: “Sfârşitul acestui mileniu este caracterizat printr-o
acută sesizare a limitelor. Una dintre acestea e cea a formal-sistemicului…Orice filosof de
bună credinţă ar trebui să caute căile de eludare a tiraniei formelor măcar pentru a se delimita
faţă de ştiinţă…Atunci când demersul filosofic atinge rigoarea formei se produce un transfer
firesc şi generos către ştiinţă care se îmbogăţeşte cu o nouă sferă conceptuală şi un nou
20