INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

semnificaţie are conceptul de “materie” la Y?; este în interiorul reflecţiilor lui Z decelabilă o
idee coerentă despre ceea ce se numeşte “viaţă”? ş.a.m.d.
Edificarea unei concepţii filosofice proprii obligă la asemenea demersuri în măsura în
care aceasta a dobândit o anumită maturitate conceptuală, constructivă/critică, argumentativă,
sistematică etc. Dacă, până la un anumit grad de elaborare a acesteia, rămâne de îndeplinit
constrângerea intelectuală interioară prin înlănţuirea conceptelor în judecăţi şi raţionamente
cât mai convingătoare, care arată rezultatul, fără prea multe indicaţii suplimentare, ulterior,
atunci când se ajunge în zona metafilosofiei şi metafilosofării, interesează gradul de
complexitate şi exersare a conştiinţei filosofice, a auto-reflexivităţii prin “întoarcerea”
gândului asupra lui-însuşi. La acest al doilea nivel se tatonează ipoteze metafizice şi se
încearcă posibile experimente mentale. Pare mai plauzibil ca experimentul mental să aprţină
metafilosofiei, nu filosofării “în primă instanţă”. (Dacă distincţia dintre ele, chiar flexibilă, nu
este operaţională, pot apare confuzii).
În măsura în care filosofia şi metafilosofia sunt “comprimate” în una şi aceeaşi
concepţie (este şi cazul lucrărilor lui M. Drăgănescu tratând asupra ortofizicii), o atare
distincţie devine cu atât mai utilă. De altfel, nutrim convingerea că Platon, Kant, Hegel sau
Heidegger nu au înţeles ideile pe care le-au formulat şi avansat ca pe nişte “experimente”,
unde o idee putea fi înlăturată cu uşurinţă de alta (ceea ce nu contrazice ideea evoluţiei, a
metamorfozei unui sistem sau a unei concepţii în timp). Sistemele filosofice nu sunt
“ipoteze” pure şi simple. Elementele teoretico-filosofice avansate de un gânditor sau altul nu
sunt ipoteze, ci certitudini (chiar dacă de multe ori relative sau provizorii), altfel nu ne-ar mai
fi fost propuse. Numai la nivelul metafilosofic o idee sau alta, o teorie sau alta capătă
transparenţa unei ipoteze – cazul destul de frecvent al filosofului care discută critic ideile
altuia sau altora, cu care nu este de acord; atunci acestea sunt privite ca “ipoteze”, cel mai
adesea de prisos sau eronate…Atunci când ne confruntăm cu afirmaţiile explicite cuprinse în
lucrările filosofiei structural-fenomenologice ortofizice (există 2 principii primordiale ale
existenţei, cu anumite atribute etc.) ne situăm la nivelul filosofic; însă, atunci când suntem
avertizaţi explicit că atari aserţiuni reprezintă doar supoziţii într-o problemă sau alta (existenţa
unei anumite familii de ortosensuri fenomenologice), ne aflăm deja la nivelul metafilosofic.
În al doilea rând, putem fi întru totul de acord cu autorul paradigmei ortofizicii asupra
ideii că experimentul filosofic este promotor de raţionalitate, în intenţia adecvării acesteia la
fiecare nouă etapă de gândire la scară istorică (vedem posibilitatea unei paralele remarcabile
67