INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

ştiinţa pozitivă va opera validarea corespunzătoare constructelor acesteia. Deoarece ortofizica,
în calitate de ipoteză filosofică, urmează a fi demonstrată ulterior ştiinţific, probabil că ar fi
fost mai adecvată expresia metaştiinţa structural-fenomenologică.
Primul enunţ poartă denumirea de principiul insuficienţei cunoaşterii structurale
(I), detaliat în următoarele:
- “Ştiinţa structurală este insuficientă atât pentru a explica lumea, cât şi pentru a acţiona în
realitatea ei profundă, în lumea vie şi în lumea socială” (Ia);
- “Ştiinţa structurală se va transforma într-o ştiinţă structural-fenomenologică” (Ib);
- “Lumea văzută din univers este structural-fenomenologică” (Ic);
- “…principiu de incompletitudine al structuralului în general” (Id) 37
Detalierile sunt de ordin gnoseologic/praxiologic (Ia), epistemologic (Ib), ontologic (Ic) şi
logic/metalogic (Id).
Transformarea ştiinţei structurale într-una structural-fenomenologică ridică anumite
obstacole teoretice şi practice. Cum ar trebui, de pildă, înţeleasă aici noţiunea de
“transformare”? În ştiinţa modernă, paradigmele se succed, dar apariţia uneia noi nu o infirmă
absolut şi definitiv pe cea veche, din care rămân elemente de continuitate (de exemplu,
ştiinţa galileo-newtoniană faţă de cea cuantic-relativistă). Ele se pot depista prin proceduri de
reducţie interteoretică. Se poate anticipa că apariţia unei ştiinţe structural-fenomenologice
nu va face de prisos achiziţiile ştiinţei structurale, ci le va continua în zona profundă a
existenţei, unde aceasta nu mai poate pătrunde. Transformare nu înseamnă dispariţie, ci
sinteză a continuităţii şi a discontinuităţii, după cum demonstrează evoluţia cunoaşterii
ştiinţifice. Ştiinţa galileo-newtoniană nu s-a “transformat” în ştiinţa cuantic-relativistă, ci a
rămas o paradigmă ale cărei teorii sunt valabile pentru un domeniu bine precizat al realităţii
fizice (cel macroscopic). Delimitarea domeniului de valabilitate al unei teorii sau a unei
paradigme ştiinţifice este posibilă numai din afara acestora, prin teorii mai cuprinzătoare şi
paradigme mai ample. În acest mod, se poate aprecia că ştiinţa structurală (identificabilă cu
paradigmele galileo-newtoniană şi cuantic-relativistă) va rămâne valabilă pentru anumite zone
ale realităţii fizice (obiectele macroscopice şi microsistemele cuantice).
Al doilea enunţ este principiul autoconsistenţei materiei (II), explicitat astfel:
- “Principiul autoconsistenţei materiei afirmă deci că materia, cu proprietăţile şi desfăşurările
ei, îşi este sieşi suficientă” (IIa);
158