INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

suficientă o afirmare a existenţei pentru ca ea să existe în sine” 13 . Enunţurile “nimicul nu
există”, respectiv “existenţa există” subliniază că “Acest moment al experimentului nostru
(adică al imposibilităţii construirii unei imagini “totale”, profunde, despre nimicul absolut – n.
ns.) nu poate fi trecut cu vederea şi, ca orice rezultat experimental, va fi un punct de
sprijin în raţionamentele pe care le vom urmări” 14 .
Se ajunge, însă, la o contradicţie între existenţa în eternitate şi admiterea acestui fapt în
conştiinţa umană: “Spaţiul, timpul şi mişcarea le vom recunoaşte ca realităţi cunoscute
primordial de om, prin empirie, iar filosofic, ca forme de existenţă ale materiei…existenţa
spaţio-temporală, ca singura existenţă, există dintotdeauna” 15 . Pe de altă parte, “…mintea
cuprinsă în fiinţa umană nu poate cuprinde, concepe fenomenologic-fizic existenţa
dintotdeauna. Experimentând filosofic nu pot înţelege existenţa dintotdeauna a existenţei.
Numai din punct de vedere matematic se poate accepta existenţa dintotdeauna” 16 . Ar rezulta,
atunci, propoziţia contradictorie “existenţa există dintotdeauna şi nu există dintotdeauna”,
indecidabilă prin proceduri empirice. O interpretare necontradictorie la nivelul supoziţiilor
ontologice invocă principiile primordiale ale profunzimilor existenţei, existenţa şi
ortoexistenţa, deopotrivă: “În afară de existenţa spaţio-temporală trebuie avută în vedere
şi posibilitatea unei metaexistenţe sau ortoexistenţe (un “dincolo” de existenţa spaţiotemporală,
care să o genereze – n. ns.)…Lumea materială uneori poate fi ortoexistenţă şi
uneori existenţă şi ortoexistenţă” 17 . Ortoexistenţa va trebui, la un moment dat, să fie supusă
verificării experimentale, atunci când dispozitive adecvate o vor permite: “Procesele de
conservare ale existenţei nu mai sunt însă absolute: existenţa poate dispărea, poate apărea şi
deci poate evolua între aceste evenimente de apariţie şi dispariţie” 18 .
Devine, credem, absolut necesară delimitarea noţiunii de experiment filosofic de
noţiunea de experiment ştiinţific (chiar dacă, aşa cum arată M. Drăgănescu, primul se poate
transforma, la un moment dat, în cel de-al doilea). Având la bază un model sau o ipoteză
teoretică, experimentul a fost definit ca “procedeu de cercetare în ştiinţa modernă, care constă
în reproducerea artificială sau în modificarea intenţionată a unui fenomen natural în scopul
observării lui în condiţii speciale create de cercetător” 19 sau “formă fundamentală de
organizare a practicii cognitive, teoretizate…constă în observarea-măsurarea
comportamentului (însuşirilor) unui obiect sau proces (natural) plasat în anumite condiţii
artificiale” 20 . Desigur, acestea sunt definiţii valabile pentru experimentul ştiinţei structurale.
65