INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

Astfel, unitatea fizicii este o unitate conceptuală, care tinde spre completitudine (nu
în sensul restrictiv pentru căutări ulterioare, transpozabile în programe de cercetare, ci doar la
nivelul lingvistic-conceptual, considerat esenţial de Weizsäcker pentru teoria fizică). În
celelalte sensuri posibile ale termenului, fizica va rămâne mereu incompletă, deschisă la
realitatea naturii şi a experienţei 20 . Prin specificul ei, fizica tinde să devină o singură “teorie
închisă” (a se vedea conceptul folosit de W. Heisenberg), rezultat al cuprinderii întregii
diversităţi fenomenale într-o explicaţie unică, după cum dezvoltarea conceptuală a fizicii ar fi
o succesiune de “teorii închise”.
Ipoteza filosofică a savantului german este următoarea: analiza condiţiilor posibilităţii
experienţei trebuie să permită derivarea din aceste condiţii a tuturor legilor generale ale fizicii;
astfel derivată va fi chiar fizica conceptual-unitară presupusă anterior. În sensul acestei
ipoteze, fizica ar deveni completă dacă condiţiile posibilităţii experienţei ar fi numărabile.
Într-un alt sens, însă, fizica va rămâne mereu incompletă, fiindcă mulţimea experienţelor
individuale, structural diferite, este nelimitată; pe de altă parte, nici conceptul de “experienţă”
utilizat în acest context nu este imposibil să se dovedească la un moment dat inexact 21 .
Programele concrete pentru constituirea unităţii fizicii s-ar compune, în principal, din
fundamentarea mecanicii cuantice şi deducerea teoriei particulelor elementare şi a
cosmologiei din mecanica cuantică.
Asemenea ipoteze metateoretice şi filosofice sunt ridicate de pe temeiul ştiinţei
structurale actuale. Proiectând o nouă lumină asupra “lucrului în sine” al lui Kant, ipoteza
ortoexistenţei devine o alternativă viabilă în ipostaza unei realităţi profunde a existenţei,
despre care, principial, pot fi formulate modele cognitive. Se pare, totuşi, că opţiunea în
favoarea ideii de spaţiu şi timp ca forme sau principii ale minţii noastre sau, dimpotrivă, ca
reflectare a realităţii obiective, nu poate fi tranşată prin argumente de ordin logic-formal. Cele
mai sofisticate sisteme calculatorii şi cele mai perfecţionate aparate de măsură nu au reuşit
încă – şi sunt puţine şanse să o facă vreodată – să impună o anumită filosofie sau interpretare
în detrimentul alteia. Mai degrabă, aşa cum atrage atenţia M. Drăgănescu, cu cât ştiinţa
structurală se “încăpăţânează” în aprofundarea detaliilor, cu atât sunt şanse mai puţine ca
realitatea profundă să fie surprinsă în intimitatea manifestărilor ei de o filosofie în “litera”
structuralului.
35