INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

necunoscută teoriilor fizicii, care încă nu a căzut sub incidenţa lor, dar care, fiind
cognoscibilă, impulsionează mereu cercetarea) cât şi unul transcendentalist epistemologic
(dedublare a realităţii într-o zonă cognoscibilă teoriilor fizicii şi o alta, incognoscibilă
acestora). Spre acest ultim sens inclină d’Espagnat, părăsind poziţiile realiste, insistent
invocate iniţial 17 . Teoriile fizicii nu pot depăşi acest incognoscibil de fond, datorită însuşi
specificului lor; în profunzimile “realului voalat” se poate pătrunde numai printr-o alianţă a
nonseparabilităţii cu un nou gen de animism, într-un model original al cunoaşterii
microsistemelor animate. Realitatea investigată de teoriile fizicii este, de fapt, o realitate
non-fizică, nonseparabilă, specifică unui realism îndepărtat.
Remonetizarea opţiunii versus Kant înseamnă reluarea discuţiei asupra fundamentelor
cunoaşterii şi solidităţii lor din perspectiva fizicii contemporane (cum a făcut-o odinioară
însuşi gânditorul de la Königsberg pentru fizica newtoniană. Însă, supralicitatea exigenţei
obiectivităţii puternice duce la ruptura epistemologică dintre realitatea ca atare (“în sine”)
şi realitatea ca subiect al teoriilor fizicii. Inevitabil, apar dualismul şi subiectivismul
gnoseologic. Un cunoscut filosof contemporan al ştiinţei, I. Niiniluoto, arată că, alături de
dificultăţile ridicate de ontologiile tradiţionale, distincţia dintre realitatea incognoscibilă
independentă şi reflectarea ei ca realitate empirică dependentă de gândire, asemănarea
realităţii “nonfizice” a lui d’Espagnat cu substanţa sau Dumnezeul lui Spinoza, pun şi
problema multiplicării domeniilor realităţii peste necesitate, misiunea ştiinţei fiind aceea de a
ridica vălul necunoscutului, de a dezvălui realitatea, iar nu de a o învălui 18 .
Una din orientările de mare actualitate din filosofia fizicii este
neotranscendentalismul, un curent epistemologic ce intenţionează determinarea statutului
ştiinţei contemporane pe baza auto-reflexivităţii, prin apelul la principii transcendentale
(pe “linia lui Kant”). Spre deosebire, însă, de accepţiunea pe care o are transcendentalul la
Kant (un sens “tare”, de condiţionare a posibilităţii experienţei), noua semnificaţie a
argumentului transcendental este aceea a unui gen de structură logică sau “strategie
dialectică” ce permite întemeierea necesităţii şi universalităţii cunoaşterii logico-matematice
sau empirice (în sens “slab”). Este fundamentat pe posibilitatea unei modalităţi interne de
auto-reflexie şi self-validare a ştiinţei 19 . În interiorul curentului neo-transcendentalist, C.F.
von Weizsäcker a dezvoltat anumite ipoteze teoretice de această natură plecând de la
problema explicaţiei “ultime” în fizică şi a unităţii fizicii, alcătuind din acestea nu numai o
viziune filosofică, ci şi programe concrete de cercetare.
34