INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

CAP. 2 ORTOFIZICA ŞI ONTOLOGIA GENERALĂ. ORTOFIZICA ÎN
ORIZONTUL ONTOLOGIEI CONTEMPORANE
2.1. Existenţa şi ortoexistenţa
Efortul filosofiei structural-fenomenologice de a contura şi explica, prin intermediul
modelului ontologic ortofizic – o realitate presupusă materială în esenţa ei, acumulează
principalele resurse ideatice din zona ontologiei naturii. Dezideratul său mărturisit este
ontologia generală – o cuprindere a totalităţii existenţei (care să includă omul şi societatea).
Totuşi, acest model ontologic insistă în zona realităţii fizice, a marilor cunoscute şi a mai
marilor necunoscute ale universului fizic, investit de ştiinţa actuală cu o structură arhetipalparadigmatică
pentru toate componentele sale. Or, universul fizic cunoscut, aşa cum ni se
prezintă la nivelul cunoaşterii ştiinţifice actuale, nu poate fi explicat în profunzimile sale, în
zonele cele mai intime, decât dacă sunt admise şi principii non-fizice sau extra-fizice prin
intermediul cărora este modelat conceptual, sporindu-i gradul de inteligibilitate. Concluzia –
aparent paradoxală – vine de la sine: pentru a se putea explica universul fizic cognoscibil prin
ştiinţa structurală, trebuie să o depăşim pe aceasta din urmă, să abandonăm însăşi ideea
tradiţională de structură.
Ne aflăm, aşadar, în faţa unei generalizări originale a teoremelor de incompletitudine
ale lui Gödel: dacă completitudinea unui sistem formal nu poate fi decisă decât din afara
sistemului formal respectiv, limitele de principiu ale ştiinţei structurale în explicarea
universului fizic nu pot fi relevate şi criticate decât din afara ştiinţei structurale, respectiv la
un nivel superior (mai adânc) decât cel fizic-structural. Paralela poate fi dusă mai departe în
istoria filosofiei: Hegel, în Fenomenologia spiritului, a arătat limitele intelectului pur prin
ridicarea la nivelul raţiunii, după cum, ulterior, Wittgenstein încheia al său Tractatus logicophilosophicus
cu ideea că numai depăşirea cadrului strict al propoziţiilor lucrării (de fapt,
domeniul intelectului) va da măsura reală a meritelor ei. Dacă drumul spre raţiune presupune
parcurgerea zonei aride a intelectului pur ca o condiţie sine qua non, calea spre o ştiinţă
structural-fenomenologică nu poate fi alta decât aceea a asimilării rezultatelor căutării
legilor naturii şi exprimării lor în formă logico-matematică de către ştiinţa structurală.
Deoarece anticiparea schimbării paradigmelor ştiinţifice se face pe planul filosofic, regăsim
aici ceva din miezul conceptului hegelian de Aufhebung.
57