INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

1.2.Kant şi problema “lucrului în sine”
“Puţine filosofii, plecând de la o alegere atât de particulară asupra realităţii, au reuşit
să fie atât de impresionante, prin construcţia lor, prin ţâşnirile de adevăruri şi observaţii
strălucitoare pe care le-au făcut” 12 , scrie M. Drăgănescu despre metafizica lui Kant – o culme
a gândirii moderne. Filosoful german reprezintă un centru ideatic de referinţă, o veritabilă
piatră de hotar pentru reflecţiile ontologice şi epistemologice. Spiritul său viu inspiră încă
ştiinţa. Gânditorul de la Königsberg, care a dorit, în pofida tuturor obstacolelor, să facă din
metafizică o ştiinţă solidă şi sigură, a transfigurat novator întreaga problematică filosofică.
Elementul cel mai controversat al operei sale, “lucrul în sine”, este reinterpretat în
filosofia structural-fenomenologică prin prisma unor valenţe euristice inedite. Dacă filosoful
german a ales soluţia spaţiului şi timpului ca forme ale cunoaşterii a priori, M. Drăgănescu
propune admiterea unei “coordonate în plus”, în afara celor spaţio-temporale clasice, a unei
ortoexistenţe ca domeniu profund al lumii materiale : “…raţiunea noastră aplicată
existenţei ne duce la obligativitatea ieşirii din această existenţă, la recunoaşterea a ceva
dincolo de existenţa cunoscută, la completarea acesteia cu o ortoexistenţă, într-o existenţă
mai cuprinzătoare pe care am numit-o lume materială…Cel mai simplu mod de a ne imagina
ceva dincolo de spaţiu şi timp este de a concepe o coordonată “suplimentară” a lumii
materiale, ca un model în limbajul nostru cunoscut, idee care se impune minţii noastre ca o
necesitate fizică” 13 .
Raţionamentul analitic al contrapunerii ideilor structural-fenomenologice ideilor
transcendentalismului kantian este următorul: se admite (o dată cu Kant) că existenţa nu are
(în mod obiectiv) coordonate ca spaţiul şi timpul, de unde rezultă că acestea nu pot fi decât
apriorice, concepte pure ale subiectului, iar raţiunea pură, apriorică, creează cadrul cunoaşterii
fenomenelor 14 . Lucrurile în sine ni se prezintă prin fenomene, care sunt supuse observaţiei
empirice. Cum cunoaşterea se realizează prin confruntarea dintre teoretic (aprioric) şi
empiric (aposterioric), la comanda şi în cadrul aprioric al raţiunii, se ajunge inevitabil la o
contradicţie majoră: conştiinţa de sine, originar empirică ar trebui să fie simultan apriorică –
absurd sau contradictoriu din punct de vedere logic. Najustificate apar astfel despărţirile dintre
lucru în sine şi fenomen, respectiv “decuparea” spaţiului şi timpului din existenţa obiectivă.
Pentru evitarea soluţiilor contradictorii se admite o ortoexistenţă, care împreună cu existenţa
constituie lumea materială (denumire, totuşi, improprie, întrucât nu lasă loc spiritului,
31