INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

obiect matematic…Dar societatea, prin natura elementelor componente, nu poate fi numai
sistem, ci şi altceva, care depăşeşte automatul, sistemul. Şi acest lucru îl vom numi
civilizaţie” 59 . În depăşirea automatului îşi poate găsi omul adevărata raţiune de a fi, a gândi,
a acţiona şi a crea, în condiţiile presupunerii că nici Universul nu este un automat.
“…societatea nu este şi nu trebuie să fie numai sistem. Societatea este şi civilizaţie şi trebuie
să devină tot mai mult o civilizaţie, prin civilizaţie înţelegând noţiunea în sensul ei pur, adică
al calităţii relaţiilor dintre oameni, care se manifestă şi prin calitatea relaţiilor dintre instituţii,
dintre popoare, naţiuni şi state” 60 . Chiar fenomenul vieţii, examinat cu atenţie, se dovedeşte a
fi mai complex decât automatul sau comportamentul automat. Viul trebuie atunci imaginat ca
o arhitectură, de complexitate superioară sistemului; mai mult, viul se arată a fi întâi arhem
(entitate cu introdeschidere spre profunzimile existenţei) şi abia apoi sistem.
Care ar fi limitele gândirii structural-sistemice, ale structuralismului, pentru a numi
expresia ei teoretico-filosofică, avute în vedere de către modelul ortofizicii? Punctul de
plecare îl constituie definiţiile acordate conceptului de “structură”. Ele au ca element comun
nota sau atributul totalităţii structurii, astfel încât se poate considera totalitatea ca o
caracteristică ce defineşte complet o structură: “Structura este o totalitate care neglijează
parţial totalitatea din care face parte...Structura apare atunci când partea se poate
constitui într-o totalitate” 61 .
De aici, consideră M. Drăgănescu, rezultă o serie de consecinţe – de fapt, tot atâtea
limite ale valabilităţii structuralismului:
1) Transformările interne. Sub aspectul transformărilor interne, o structură este definită ca
o potenţialitate ce poate fi actualizată în diverse stadii. Însă, transformările definibile în
structura internă a unui sistem pot genera, în condiţii speciale, elemente despre a căror
apartenenţă la structură să nu se poată decide. Apoi, realitatea conţine şi obiecte care nu sunt
rezultatele unor asemenea transformări. Realitatea nu este reductibilă la transformări asociate
structurii interne a unor sisteme. Orice sistem formal, dincolo de anumite limite, devine
paradoxal (Gödel).
2) Autoreglajul. Sistemul îşi asigură stabilitatea la perturbaţii prin autoreglaj, adică prin
corelarea mecanismelor interne cu comportamentul exterior, sub influenţa factorilor externi.
Tendinţele de autonomie (de depăşire a limitelor sistemului) sunt contracarate de autoreglaj
(care tinde să menţină sistemul în cadrul acestor limite). Se ajunge la situaţia, aparent
paradoxală, că sistemul tinde să rămână în cadrul unor limite facilitat de tendinţa de depăşire a
166