INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

fiinţării sale se nasc, treptat, toate celelalte adevăruri. “Adevărul primar, al concordanţei
(corespondenţei) dintre starea neuronică “a fi” şi afiirea existenţială “a fi”, este concordanţa
dintre semnificaţia structural-neuronică “a fi” şi sensul fenomenologic “a fi”. Adevărul
primar este un acord semantic specific minţii omului…Din confruntarea lui a şti cu ceea
ce efectiv ştim (cu ceea ce a generat pe a şti), deci din confruntarea tuturor elementelor
conştienţei-de-sine, se naşte ideea de adevăr, nepunerea la îndoială a certitudinii a ceea ce
ştim. Din confruntarea (conexiunea) ideii adevărului primar (care are structură semnificantă şi
sens fenomenologic) cu sentimentul primar al fiinţării se naşte valoarea adevărului. Datorită
faptului că ideea de adevăr se naşte în mod natural, şi se referă la conştienţa-de-sine,
conexând-o la sentimentul fiinţării, apare şi o componentă de valoare a fiinţării în valoarea
de adevăr. Valorile vieţii şi ale adevărului sunt astfel strâns legate prin însăşi generarea lor
mentală primordială; valoarea de adevăr este o importantă formă de manifestare a valorii
fiinţării” 14 .
În acest mod, adevărul, ca valoare fundamentală a căutărilor omului spre cunoaşterea
lumii, se îmbină armonios cu celelalte valori fundamentale (binele, frumosul, creaţia).
Ierarhia axiologică a filosofiei ortoexistenţei cuprinde marile valori ale omenirii şi filosofiei
universale, ale umanismului.
Complexitatea arhitecturii existenţei face ca procesul cunoaşterii şi criteriile
adevărului să conexeze cunoaşterea individuală şi cunoaşterea socială, experienţa cognitivă a
omului ca individ cu aceea a colectivităţii. Cunoaşterea evoluează de la adevărul empiric,
imediat – rezultat al îmbinării criteriului validării sociale cu criteriul observaţiei empirice
asupra obiectelor imediate şi simple - la adevărul profund (teoretic), rodul efortului cognitiv
al colectivităţii oamenilor de ştiinţă. Apare, însă, uneori, posibilitatea deturnării adevărului în
raport cu anumite interese individuale şi sociale, a abaterii cunoaşterii de la adevărurile
fundamentale către adevăruri derivate sau deviate. Din acest motiv, raţionalitatea
organizării sociale trebuie orientată astfel încât o asemenea deturnare să nu servească unor
scopuri dictatoriale, alienante, fiind admisibilă cel mult în unele situaţii individuale – limită
(de exemplu, adevărul ascuns unui bolnav incurabil spre a-l feri de prăbuşire psihică).
Criteriile epistemologice şi metodologice ale adevărului sunt completate cu criterii etice.
Consensul social asupra cunoaşterii determină intersubiectivitatea, confirmând
corespondenţa stabilită între cunoaştere şi realitate. În nici un caz, însă, el nu este chemat la a
obliga cunoaşterea să legitimeze o anumită realitate socială sau un anumit regim politic.
145