INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

deterministe)? În orice caz, omul nu. El nu este un automat deterministe, sau nu numai aşa
ceva. “Se cunoaşte punctul nostru (M.D.) de vedere de astăzi. Organismele, omul şi societatea
nu sunt automate. Toate conţin însă şi automate. Materia profundă nu este automată. Ceea ce
este neautomat se poate datora numai unor aspecte informaţionale profunde” 45 . Proprietăţile
informaţionale ale materiei profunde fac posibil noul, non-automatul în existenţă. Filosofia
structural-fenomenologică încearcă ieşirea din cercul determinismului strict, denunţând teoria
automatismului lumii.
Legea ondulaţiei universale surprinde “O vibraţie fundamentală a materiei din care
să rezulte diversele forme ondulatorii de manifestare a materiei şi societăţii” 46 . Fizica
secolului XX a cunoscut o foarte îndrăzneaţă încercare de revitalizare a teoriei ondulatorii în
studiul microsistemelor, prin ideile lui L. de Broglie. Nemulţumit atât de interpretarea
standard a Şcolii de la Copenhaga cât şi de interpretarea pur ondulatorie a lui E. Schrödinger,
savantul francez a formulat între anii 1926-1927 teoria “dublei soluţii”: orice corpuscul este
solidar cu o undă în care e încorporat şi care îi ghidează mişcarea, el fiind o singularitate în
sânul acestei unde extinse. Undele continue din mecanica ondulatorie şi undele discontinue,
cu singularităţi, ar fi soluţii diferite date unor ecuaţii liniare identice. Marile obstacole de
ordin matematic l-au obligat, însă, pe de Broglie să recurgă la o simplificare, prin teoria
“undei-pilot”: corpusculul emite o undă care-l înconjoară şi-i influenţează mişcarea, se
propagă şi îşi manifestă aspectul ondulatoriu sau corpuscular, în funcţie de condiţiile
experimentale. Dar, foarte repede, a devenit evident că mişcarea corpusculului nu putea fi
ghidată de o mărime care nu are semnificaţie fizică reală (unda continuă, regulată).
După 1952 de Broglie a revenit la programul său de cercetare din tinereţe, convins
fiind de insistenţele unor fizicieni din noua generaţie (Bohm şi Vigier) că dificultăţile
matematice ale teoriei dublei soluţii pot fi surmontate. Singura rezolvare părea a fi revenirea
la reprezentări concrete, intuitive în microfizică, localizarea constantă a corpusculului în
spaţiu şi timp, acceptarea realităţii fizice a undei în sensul clasic al termenului. Teoria dublei
soluţii a fost suplimentată de ideea “termostatului ascuns”, sugerată de Bohm şi Vigier, prin
conceptul de mediu subcuantic: particulele se află în relaţie cu o realitate subcuantică
ascunsă, care joacă rolul unui termostat; realizează cu aceasta un schimb continuu şi
aleatoriu de energie şi mişcare. Mecanica cuantică este în această concepţie doar o fază de
tranziţie spre o cunoaştere mai profundă a realităţii fizice în cadrele conceptuale clasice 47 .
45