INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

acestora. Or, în cazul sistemelor de mare complexitate, distincţia dintre autoreglaj şi
autonomie se estompează, nemaifiind posibilă explicarea comportamentului lor doar prin
relaţia dintre cele 2 procese. Apar comportamente care nu pot fi explicate nici prin
interacţiunea cu alte sisteme, nici ca o consecinţă a jocului interconexiunilor interne.
3) Ierarhizarea. Pentru a pătrunde cât mai adânc în realitate, gândirea structurală a imaginat
procedura ierarhizării: orice structură poate fi gândită ca făcând parte dintr-o altă structură şi
fiind, la rândul ei, compusă din structuri. Realitatea viziunii structuraliste este o realitate a
compunerilor şi descompunerilor, la orice nivel de complexitate. Dacă însă se abordează
sisteme complexe, nu mai este tot atât de simplu să se compenseze pe un anumit nivel
structural deficienţe ce aparţin unor niveluri inferioare, deoarece funcţiunile ce trebuie
realizate la fiecare palier nu mai pot fi bine corelate. Eficientă pentru sistemele de
complexitate redusă, ierarhizarea creează o izolare a palierelor structurale unele de altele, în
dauna ansamblului.
4) Echivalenţa structurilor. Pentru acelaşi comportament “la borne”, un sistem S poate
avea mai multe structuri interne, considerate echivalente. O dată cu creşterea complexităţii
sistemului creşte şi numărul modalităţilor de obţinere a unuia şi aceluiaşi comportament la
“ieşirea” lui. Pentru a se determina mărimile de “intrare” este necesară fragmentarea sau
descompunerea sistemului în subsisteme mai puţin complexe, astfel încât se ajunge la
sisteme perturbabile chiar prin procesul de stimulare-observare (situaţie cunoscută în
microfizică). Incertitudinea este duală: fie interacţiunea slabă cu un sistem autonom, fie
interacţiunea puternică cu un sistem neautonom, deci slab sau deloc structurat. Cadrul strict al
metodei structurale nu oferă soluţii filosofice la această incertitudine; rămâne posibilitatea
alegerii în funcţie de restricţii tehnologice sau criterii suplimentare de optimizare.
5) Netransparenţa. Datorită organizării ierarhice şi posibilităţii structurării echivalente, la
un anumit palier al sistemului structura nu transpare, respectiv nu este evidentă în definirea
palierelor superioare. Cu cât structura este mai profundă, cu atât este mai puţin
transparentă la nivelul sistemului. Netransparenţa împiedică explicarea şi înţelegerea
deplină a unor sisteme ca viul, omul sau tehnologiile electronice, pentru că sensul nu-şi
găseşte locul în abordarea structural-sistemică. Numai gândirea arhitecturală ar fi
modalitatea de restabilire a echilibrului deteriorat între dezvoltarea extraordinară, uneori
exacerbată a posibilităţilor structurale (de exemplu, în electronică sau fizica nucleară) şi
impactul acestora cu realitatea exterioară (extratehnică, socio-umană). S-ar putea face aici o
167