INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

Cum ar putea fi înţeles conceptul de experiment filosofic? El este un anumit gen de
experiment mental, asemănător ca structură şi scop cu experimentul ideal din ştiinţă, în
calitate de “…metodă de cercetare ştiinţifică constând în imaginarea, pe baza unor ipoteze
teoretice, a unor situaţii experimentale posibile doar, din care sunt excluşi factorii perturbatori
şi reţinuţi doar parametrii relevanţi, în formă “pură”…un raţionament teoretic căruia i se dă
forma experimentului”
21
, precum şi cu experimentul informaţional, “…expresie
caracteristică a dezvoltării actuale a cunoaşterii ştiinţifice, a întrepătrunderii dialectice dintre
experimental şi teoretic, reprezintă nivelul superior – ca elaborare logică, tehnicitate,
informaţie valorificată – al modelelor operaţionale de tipul experimentului ideal care l-au
precedat. Ca activitate cognitivă el se distinge prin aceea că posedă conţinutul unui
raţionament şi forma experimentului (subl. ns.)” 22 . Dar, experimentul filosofic nu se
identifică cu experimentul ideal sau experimentul informaţional. Noţiunea de experiment
filosofic pare a indica aici procesul intelectual de prelucrare a unor ipoteze filosofice
fundamentale, de genul “existenţa există, non-existenţa nu există”, “existenţa are, în mod
fundamental, două forme de manifestare: materială şi spirituală”, “spiritul emerge din
materie” etc. Astfel, creierul uman analizează anumite caracteristici esenţiale ale lumii,
realităţii, existenţei, le supune postulatelor şi regulilor logico-semantice, le conferă interpretări
prin carcasele supoziţionale ontologice şi epistemologice, pentru a deduce în final anumite
concluzii necesare demersului teoretic-constructiv sau/şi critic.
Pot fi subliniate în acest punct cîteva aspecte semnificative:
Mai întâi, actul filosofării nu are dintru început caracterul unui experiment mental
propriu-zis. Cel puţin într-o anumită etapă a evoluţiei gândirii filosofice, identificabilă în
individul cugetător, creatorul de sistem nu “experimentează” soluţii pe care să le propună
problemelor tratate, nu îşi imaginează concepţia proprie în zona lui “ca şi cum”. Dimpotrivă,
el impune pur şi simplu acele soluţii şi dezvoltări argumentative care sunt rodul gândirii sale.
(În special filosofiile speculative au acest caracter apodictic foarte pronunţat, observabil mai
ales la Hegel sau Heidegger). Regândirea existenţei ca totalitate în funcţie de posibilitatea
exprimării ei conceptuale în spiritul uman dobândeşte dimensiunile şi sensul experimentului
mental abia atunci când filosofia prinde conştiinţă de sine, devenind metafilosofie. Numai
atunci când filosoful reuşeşte reflexia ideilor şi argumentelor înspre ele-însele apar condiţiile
unei supradeterminări metodologice integratoare în care urmează a fi dat răspunsul la
întrebări de genul: putem accepta sensul conceptului de “conştiinţă” la gânditorul X?; ce
66