INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

asamblarea totalităţii cunoştinţelor umane într-o imagine a lumii, integrarea cunoaşterii
fragmentare oferite de ştiinţele contemporane; istoria tentativelor umane de înţelegere a
universului. I. Pârvu optează pentru ideea de cosmologie ca disciplina ce studiază obiectele
cosmice, constituenţii cosmici primari şi expansiunea universului (originea şi evoluţia stelelor
şi galaxiilor, a vieţii şi inteligenţei), într-un cuvânt – ştiinţa universului ca întreg.
Cosmologiile relativiste actuale îşi numesc ipotezele “modele de univers” şi înţeleg studiul
universului fizic prin extinderea teoriilor fizicii (teorii “locale”) la domeniul lumii exterioare
controlate informaţional-experimental. Ca în oricare ramură a ştiinţelor naturii, construcţiile
cosmologiei necesită validarea empirică prin raportarea la datele observaţionale (deplasarea
Hubble, formarea galaxiilor, stările de singularitate, radiaţia cosmică de corp negru ş.a.).
Geneza şi istoria universului timpuriu au reprezentat până acum câteva decenii un
teritoriu inaccesibil teoreticienilor, din cauza lipsei observaţiilor adecvate şi fundamentelor
raţionale suficiente, acumulate mai ales în perioada 1965-1975. S. Weinberg, unul din
susţinătorii modelului “big Bang”, îi explică autoritatea prin răspunsul adecvat la presiunea
datelor experimentale (deplasarea spre roşu a spectrului, radiaţia cosmică de fond de 3 grade
Kelvin, abundenţa iniţială a celor mai uşoare elemente ş.a.), arătându-se optimist asupra
viitorului cosmologiei asigurat de acest model-standard (unificarea limbajului ştiinţific
fundamental, aprecierea activităţii ştiinţifice).
Totuşi, în încercarea extrapolării retrodictive a consecinţelor marii explozii iniţiale,
modelul “big Bang” s-a lovit de o serie de dificultăţi. Mai întâi, uniformitatea la scară mare a
universului observabil trebuie admisă ca o condiţie iniţială, fără explicaţie (problema
orizontului). Apoi, ideea echilibrului termic nu poate explica omogenitatea aproape perfectă
la scară mică a universului foarte timpuriu (problema planicităţii). În fine, acest model nu dă
seama de valoarea raportului dintre densitatea energiei universului şi densitatea critică
(problema netezimii). Alte neclarităţi ale scenariului “big Bang” sunt legate de starea
universului în prima sutime de secundă (“starea de singularitate”). Aceasta din urmă
reprezintă şi limita, frontiera gândirii cosmologice de astăzi în faţa “începutului” şi
“sfârşitului” universului fizic. Weinberg arată caracterul deschis, cumva incert al problemei
singularităţilor – densitatea şi temperatura foarte mari, ideea unui “zero absolut” al timpului
(asemănător unui “zero absolut” al temperaturii), înaintea căruia cauzalitatea, la modul în care
o înţelegem acum, să-şi piardă sensul.
79