INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

fenomenologic, limbajul natural reprezintă expresia cuplajului creierului uman cu
ortoexistenţa.
Această interpretare a rolului limbajului natural, a semanticii fenomenologice de sens
şi teoriilor lingvistice din perspectiva ideii informaţiei profunde, se prelungeşte în
consideraţiile autorului român despre cunoaştere, adevăr şi criteriile adevărului, relaţia
dintre teoria semnificaţiei şi principiul corespondenţei, rolul subiectului individual şi
colectiv în cunoaştere etc. Căutând înţelesul propoziţiilor în forma logică a acestora, teoriile
limbajului îi ataşează celei din urmă şi condiţiile de adevăr. “…chiar autorii teoriilor
semantice bazate pe adevăr recunosc că domeniul semantic pe care îl acoperă li se pare
important dar nu complet, rămânând ceva pe dinafară. Avem impresia că asemenea concepte
cum sunt cele de înţeles, semnificaţie, sens, sunt mai fundamentale decât cel de adevăr.
Înţelesul ne apare înaintea adevărului. În anumite condiţii, ca cele examinate mai înainte
(teoriile semantice ale limbajului – n.n.) înţelesul este determinat de condiţiile necesare şi
suficiente de adevăr, adică este reflectat prin adevăr detaliat. Dar reducerea înţelesului la
adevăr nu este posibil decât pe plan formal, ceea ce nu convine total procesorului mental
care este limbajul natural” 11 .
Cum ajunge fiinţa umană la adevăr şi care sunt criteriile adevărului? Experimentul
conştienţei (sau al afiirii) este şi experimentul fundamental al adevărului. Relaţionându-se
la mintea proprie şi apoi la realitatea exterioară, omul ajunge la 2 mari adevăruri: adevărul
conştienţei de sine şi adevărul existenţei unei realităţi externe conştienţei de sine. Ele
formează adevărul fundamental şi absolut al omului 12 . Însăşi calea spre adevăr, departe de
a fi absolut sigură sau dată de vreo teorie a priori, presupune experimentul, pentru că “Starea
neuronică “a fi” este ea însăşi experimentală, nu este o construcţie teoretică, ea este o
înregistrare a trăirii sensului “a fi”. A şti că această înregistrare corespunde sensului “a
fi” reprezintă un act primordial al cunoaşterii” 13 . Cu toate că a şti despre existenţa
proprie este un proces natural în mintea omului, demonstrarea acestui fapt presupune
introspecţia şi introducerea, într-o primă instanţă, a principiului corespondenţei (faţă de
mintea internă). Pentru relaţia minţii cu obiecte fizice sau fizico-informaţionale se introduce,
într-o a doua instanţă, acelaşi principiu al corespondenţei, de această dată între produsele
gândirii umane şi realitatea exterioară. Omul pune în valoare atât teoria cât şi experimentul,
raţiunea cât şi simţurile, în căutarea adevărului. Prin stratul informaterial al minţii, cu care
creierul se află în permanent contact, fiinţa umană este înrădăcinată în existenţă. Din adevărul
144