INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

neomogene, corespunzător diferitelor familii de ortosensuri din ortofizică (cristalizate sau
libere), care produc “para-finalitatea” (neformalul, non-automatul, creaţia, intuiţia etc.) ce
caracterizează fiinţele vii. Astfel, omul are posibilitatea, prin accesul la realitatea profundă, să
realizeze, conştient sau inconştient, fenomene “para-finale”. “Aceste gânduri ale lui Lucian
Blaga, emise în contextul teoriei sale, pot fi încheiate numai prin conceperea rolului
informaţiei fenomenologice sub formă de ortosensuri şi sensuri mentale desfăşurate în
informaterie. Diferenţe între diferenţialele divine există dar ca ortosensuri, cristalizate când
sunt cuplate cu lumatia pentru a menţine lumea cuantică şi întregul eşafodaj care se bazează
pe ea, libere când nu există un asemenea cuplaj, ceea ce înseamnă că într-un fel oarecare
fiecare entitate vie are acces la informateria profundă. Cum anume? Într-o lume cuantică care
cuprinde şi spaţiul în cadrul ei nu este exclus ca anumite cuante de spaţiu să fie imperfecte,
neconstituite din lumatie şi informaterie, ci numai din informaterie. Atunci, prin cuanta de
informaterie pe care o pot capta cuantico-topologic anumite structuri, acestea au acces la
informateria profundă unde orice ortosensuri sunt posibile, prin acestea devenind vii, deci cu
para-finalitate” 60 . O asemenea interpretare explică nu numai modul structurării generale a
existenţei la Blaga, ci pune într-o lumină nouă cu deosebire specificul viului şi al activităţii
conştiinţei umane inteligente în contextul şi ansamblul ei. Or, această întreagă activitate
conştientă şi inteligentă nu se poate desfăşura în absenţa creaţiei, ci tocmai o presupune,
creaţia fiind modalitatea prin care omul se manifestă ca fiinţă unică, irepetabilă şi
ireductibilă, în univers.
Modelul ontologic ortofizic îşi asumă riscul cunoaşterii luciferice, acela al revenirii
periodice asupra propriilor asumpţii, fără a considera vreodată aserţiunile făcute drept
absolute şi definitive. Aceasta este o presupoziţie centrală a sa, cristalizată în dilema ştiinţei
contemporane: sau se renunţă pentru totdeauna la orice încercare de explicare a naturii
realităţii profunde, sau o viitoare ştiinţă structural-fenomenologică – de tip radical nou – va
aduce cu sine posibilităţi inedite de explorare şi explicare a necunoscutului existenţei.
Faţă de toate aceste anticipări şi sugestii ale sistemului filosofic blagian, pline de
actualitate, apare perfect îndreptăţită afirmaţia lui M. Drăgănescu în sensul că: “…ar trebui să
ridicăm un drapel al filosofiei româneşti cu chipul lui Lucian Blaga spre a aduce aminte
tuturor de existenţa acestei filosofii. Prin Lucian Blaga filosofia românească şi-a dovedit
viabilitatea, el fiind primul nostru pisc al reliefului filosofic românesc atât de înalt încât îl
regăsim mai curând printre aştri” 61 .
51