INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA STRUCTURAL ... - Institutul de Istorie

idealului, dar justificată din raţiuni extrafilosofice la momentul formulării) sau existenţa
totală; “lucrul în sine” devine ortoexistenţă (“lucru mai profund”), asupra căruia se pot
imagina modele, iar fenomenele immediate reflectă lucrurile din existenţă aşa cum sunt ele
în spaţiul şi timpul existenţei, forme obiective ale acesteia. “Lucrul mai profund” generează
lumea cuantică şi apoi lumea macroscopică cu fenomenele ei imediate; un anumit cuplaj între
componente ale conştiinţei şi “lucrul profund al lumii materiale sau existenţei totale permite o
interpretare a totalităţii existenţei sub forma unei închideri fireşti, dar cu putere de creaţie şi
invenţie. Ca alternativă sunt propuse 2 experimente filosofice (unul asupra existenţei, celălalt
asupra conştiinţei).
Dacă pentru Kant ştiinţa e una a fenomenului, ortoexistenţa devine susceptibilă de
modele care promit să treacă dincolo de fenomene. “Într-adevăr, se pare că sau admitem o
ortoexistenţă, sau negăm realitatea obiectivă a spaţiului şi timpului pentru ca lumea în
existenţa ei totală să apară mai puţin paradoxală…Ortoexistenţa duce mai în adâncime lucrul
în sine, fără a-l lăsa cu totul (subl. ns.) în sine; de ortoexistenţă ne putem apropia prin ştiinţă,
deşi nu ştim dacă o vom putea pătrunde până la epuizare. O asemenea viziune lasă mai mult
loc ştiinţei, adâncirii ştiinţifice a existenţei, decât aceea a lui Kant, merge în prelungirea
ştiinţei actuale, recunoscând spaţiul şi timpul ca obiective…” 15 .
Considerând că punctul vulnerabil al metafizicii kantiene rezidă în conceperea
ambiguă a apercepţiei (dorind să împace teoreticul şi empiricul, raţionamentul şi
experimentul intern, Kant ajunge de fapt la o contradicţie logică), autorul român arată că de
aici derivă şi necesitatea respingerii ideii de lucru în sine în sensul de limită
constrângătoare a capacităţii noastre cognitive. Oricum, există limite obiective ale
procesului cognitiv, care ţin de natura biologică şi culturală a subiectului, nefiind necesar a
fi suplimentate prin cadre artificiale sau scheme speculative. Concepute în mod obiectiv, ele
nu sunt absolute şi definitive, ci transparente, cu posibilitatea de a fi transgresate, aşa cum de
altfel ne dovedeşte istoria ştiinţei şi a cunoaşterii umane în general.
Aşadar, “lucrul în sine” este aici înţeles, din perspectiva realismului epistemologic al
filosofiei structural-fenomenologice, ca o idee metodologică, reflectând dialectica posibilreal
din planul diacroniei istorice a cunoaşterii ştiinţifice (în particular, relaţia teorieexperiment).
Persistă, în această concepţie, antinomia cu teza “spaţiul şi timpul aparţin
existenţei ca forme obiective ale acesteia, deci ale lucrului în sine” şi antiteza “spaţiul şi
32