Dimensiuni ale limbajului n context carceral

educţioniste, fără îndoială, dar ,sperăm, relevantă. Astfel, distingem între cuvântul folosit în scop salvator,
binefăcător şi cuvîntul în dimensiunea lui distructivă, malefică.
Posibilitatea realizării acestei diferenţieri este dată de însuşi caracterul ambivalent, lax şi flexibil al
cuvântului. Limbajul, cuvântul este întotdeauna multifaţetat, realitatea lui nefiind fixă şi stabilă, ci,
dimpotrivă, variind în funcţie de dimensiunea activată, de contextul selectat, de intenţionalitatea utilizatorului
şi de specificul receptorului. Lena Constante face o remarcă pertinentă cu privire la acest soi de putere a
cuvintelor: „...cuvintele pot spune un lucru şi contrariul acelui lucru. Pot uni sau separa. Pot exprima sau
ascunde. Pot crea sau distruge. Pot înşela. Trăda. Omorî. Cuvintele pot orice”. 1 În consecinţă, nu este deloc
surprinzătoare această dublă finalitate a unuia şi aceluiaşi instrument, efect tocmai al faptului că limbajul este
mediator între instanţe variabile.
Prin urmare, este previzibil ca şi acest aspect al identităţii umane (limbajul) să fie conotat negativ în
spaţiul carceral, prin excelenţă, loc al negativului, al carenţei şi deficitarului.
Aşa-numitele „cuvinte ritualice” pot părea o modalitate de uzitare a limbajului relativ inofensivă.
Inocenţa lor nu este, totuşi, atât de evidentă, dacă ne gândim că aceste formule contribuie în foarte mare
măsură la construirea acelui climat de monotonie, de apatie generală şi mecanicism specific închisorii. Lena
Constante depune mărturie pentru repetitivitatea ridicolă (cu atât mai mult cu cât se doreşte a fi solemnă), dar
şi pentru scrupulozitatea, din nou hilară, a paznicilor ce ţineau cu tot dinadinsul ca ritualul să fie respectat.
Logica şi evidenţa par să nu joace nici un rol: „La şapte, ofiţerul de serviciu, urmat de toată trupa de paznici
de zi şi de noapte, făceau inspecţia de seară. O numeau şi aici «închiderea». Inspecţia de dimineaţă, tot
«deschiderea». Eram obligată să pronunţ de fiecare dată o frază. Dimineaţa: «Camera nr.9 face deschiderea cu
o deţinută». Seara: «Camera nr.9 face închiderea cu o deţinută». Fără s-o fac într-adins, mi se întâmpla să
încurc cele două fraze, spunînd dimineaţa «închiderea» şi seara «deschiderea». Trebuia atunci să reiau ridicola
formulă”. 2
În contextul cu totul deosebit al închisorii, unele cuvinte capătă un statut nobiliar, cvasi-sacru, astfel
încât nu oricui îi este permis să le folosească. Unui deţinut politic în nici un caz nu i se poate ierta întinarea
unor cuvinte precum partid ori tovarăş. Scena descrisă de Lena Constante în care acuzaţiilor li se neagă
dreptul de a se apăra, tocmai prin invocarea nevredniciei lor de a rosti asemenea vorbe sfinte, este de reţinut:
„Unul după altul au încercat să facă auzit adevărul. Să se apere. [...] .au fost împiedicaţi de preşedinte. Nu
puteau vorbi de activitatea lor fără să menţioneze «partidul». Fără să folosească cuvîntul «tovarăş» şi cuvântul
«comunist». Cu brutalitate, preşedintele le-a interzis să pronunţe cuvintele «sfinte». Nu putea să-i lase să
1 Lena Constante, Evadarea tăcută, pp. 13-14.
2 Ibidem, p. 173