Dimensiuni ale limbajului n context carceral

povestiri, bazate de cele mai multe ori pe evenimente şi întâmplări care se cred a fi reale, sunt numite
"densetsu" sau legende. Atât mukashi-banashi cât şi densetsu sunt parte a unei tradiţii orale, transmise de-a
lungul anilor. Dar, în timp ce densetsu identifică în mod clar personajele, timpul şi locul desfăşurării acţiunii,
mukashi-banashi începe de cele mai multe ori cu formula tipică "Mukashi, mukashi, aru tokoro ni..." 1 şi se
încheie cu "de atta to sa" 1 ; acest ultim mod de exprimare prezintă elemente gramaticale specifice vorbirii,
indicându-ne astfel că povestea a fost transmisă pe cale orală, de la un povestitor la altul.
***
Totalul povestirilor (basme, legende) japoneze colecţionate până acum de către specialiştii în domeniu
depăşeşte 10.000. Într-unul din studiile sale, folcloristul japonez Seki Keigo prezintă următoarea statistica: din
10.674 de povesti japoneze, 556 (5.21%) sunt povestiri care explica într-un fel sau altul originea diferitelor
animale, iar dintre acestea, păsările ocupa locul I. Multe din basmele şi legendele despre păsări se referă la
originea cântecului lor. Cântecul cucului, de exemplu, pasăre numita “hototogisu” în limbă japoneză, este
prezentat într-o legendă astfel: Doi fraţi înfometaţi trebuiau să împartă un cartof. Cel mai mic îi dă o bucată de
cartof celui mai mare. Acesta din urmă, bănuind că fratele sau i-a dat partea cea mai rea din cartof, şi a
mâncat-o el pe cea mai bună, îi taie stomacul fratelui mai mic. Spre surprinderea lui, fratele cel mare vede ca
în stomacul celui mic era partea rea a cartofului, nicidecum cea bună. Plin de remuşcări, fratele cel mare se
transforma într-un cuc, care de atunci încolo canta într-una “ototo-koishi”, care înseamnă “draga frăţiorule”,
arătându-i astfel părerea de rău pentru fapta comisă. În folclorul romanesc, am găsit o legendă a cucului care,
în mod surprinzător, are de-a face tot cu 2 fraţi şi o întâmplare nefericită, dar totuşi diferită de cea din legendă
japoneza: Ion şi Cucu, trecând într-o zi printr-o pădure, întâlnesc în cale un lup. Speriaţi, cei doi o iau în
direcţii diferite. Văzând că şi-a pierdut fratele, îngrijorat, Ion începe să-l caute şi să-l strige “Cucu, cucu!”.
Căutările par a fi zadarnice, astfel ca Ion, îi cere lui Dumnezeu şi lui Sfântul Petru sa îl transforme într-o
pasăre, deoarece aşa îşi poate căuta mai bine fratele. Dorinţa îi este îndeplinită şi de atunci, în fiecare
primăvara, Ion, transformat în cuc, poate fi auzit chemându-şi fratele pierdut.
***
Un alt tip de basme japoneze în care animalele ocupa un loc foarte important îl constituie cazurile în
care unul din partenerii căsătoriei este animal. Astfel, soţul poate fi şarpe, demon (oni), scoică, câine sau cal,
iar soţia broasca, peste, cocor, vulpe etc. Dar spre deosebire de majoritatea basmelor occidentale în care
partenerul de căsătorie este doar vrăjit sau transformat printr-un blestem în animal, şi poate reveni la
înfăţişarea normală dacă sunt îndeplinite anumite ritualuri (de exemplu, prinţul transformat în broscoi sau în
porc, sau prinţesa care se transforma în pasăre, albina, sau furnica pentru a testa curajul voinicilor), în basmele
japoneze, animalul partener ramane animal până la sfârşitul poveştii. Chiar şi în cazurile în care pentru o
perioadă, partenerul animal, de exemplu soţia cocor din povestea Tsuro no ongaeshi, ia înfăţişare umană,
1 Cf “ A fost odatǎ ca niciodatǎ” în lb românǎ